23 octombrie 1906 Рmoartea lui Paul C̩zanne

Parintele picturii moderne

Nascut la 19 ianuarie 1839, la Aix-en-Provence, în apropierea Marsiliei, Paul Cézanne a facut parte dintr-o familie de origine italiana, ce se tragea din localitatea Cesana din Piemont. Pronuntia numelui este identica cu “seize anes”, adica saisprezece magari, fapt pentru care a fost luat peste picior de multe ori.

Tatal sau a avut un atelier de palarii, afacere care a mers atât de bine încât fostul palariei a înfiintat în 1848 prima banca din oras. Paul a început sa studieze la gimnaziul din Bourbon, în 1852, fiind pasionat în special de studiul limbilor clasice. Aici s-a împrietenit cu Émile Zola, mai ales datorita pasiunii lor comune pentru literatura. În orchestra orasului Paul cânta la corn, iar Zola la clarinet.

Perioada “romantica”

si faza “constructiva

În 1857, Cézanne s-a înscris la scoala de desen din Aix-en-Provence. În muzeul orasului a vazut câteva tablouri si sculpturi clasice. Un an mai târziu, Zola s-a stabilit definitiv la Paris, cei doi prieteni începând un frecvent schimb de scrisori. La insistentele tatalui sau, Paul s-a înscris la Facultatea de Drept din Aix, dar în acelasi timp l-a rugat pe Zola sa se intereseze de examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase din Paris. Paul a ajuns în marele oras abia în 1861, unde s-a înscris la cursurile de desen ale Academiei “Charles Suisse”. A dat examen de admitere la Academia de Arte Frumoase, dar fara succes.

Înca din tinerete a fost preocupat sa schimbe ceva în modalitatea de a reda formele si de a folosi intensitatea culorilor. Îl pasionau profunzimile si nuantele cromatice “mai abrupte”, care sa atace mai puternic sensibilitatea privitorului.

Lucrarile sale din perioada 1865-1870 alcatuiesc perioada sa “romantica”. Foarte personale în expresie, în culori sobre, aspre si cu un stil foarte greu si încarcat, aceste tablouri se remarca mai ales prin subiectele inedite, marcate chiar de o anume violenta.

În Paris s-a împrietenit cu Camille Pissarro. În urma sfaturilor acestuia, a început sa picteze în aer liber. La începutul deceniului al saptelea, cu ajutorul lui Pissarro, alaturi de care s-a obisnuit sa picteze în natura, în împrejurimile Parisului, la Auvers, a început sa introduca în compozitiile sale principiile de culoare si lumina ale impresionismului. La sfârsitul acestei perioade a intrat în faza “constructiva”, caracterizata prin tusele paralele care construiesc la rândul lor senzatia de masa.

Ceea ce Pissarro l-a învatat mai cu seama pe Cézanne a fost sa priveasca în afara lui, sa studieze realitatea exterioara în loc sa se multumeasca doar a iubi si a urî modelul, si sa gaseasca în lumina si în umbra ratiunea oricarei forme. Tablourile pe care Paul le-a prezentat la Salonul Oficial i-au fost însa sistematic respinse. Între timp, s-a împrietenit cu Guillaumin, Monet si Sisley, descoperind arta impresionista. Pentru un scurt timp a lucrat ca functionar în banca tatalui sau.

Izolare si consacrare

În 1874 si 1877, Cézanne a expus alaturi de impresionisti; a fost atacat cu mai multa violenta decât oricare altul dintre acestia si, desi solitar cu ei, descurajat de lipsa de rezultat practic al expozitiilor, s-a despartit de grup, asa cum au facut-o de altfel si Monet sau Renoir, sfârsind prin a se izola tot mai mult si a-si lungi sederile la Aix. Operele sale au fost considerate ridicole de catre majoritatea criticilor.

În tot cursul anului 1882 a lucrat la Estaque, în apropierea Marsiliei, unde picta si Auguste Renoir. În 1886, Cézanne s-a certat cu Zola. Acesta din urma tocmai îi trimisese romanul “Capodopera”, pe care îl terminase de curând. Cézanne s-a recunoscut în eroul principal al romanului, un pictor ratat, aflat în pragul sinuciderii, motiv pentru care s-a simtit profund jignit. În acelasi an, s-a casatorit cu Hortense, “amanta sa permanenta”.

Paul a avut sansa de a primi o mostenire importanta, care i-a asigurat independenta financiara pentru tot restul vietii si dat posibilitatea de a picta fara sa fie presat de griji cotidiene.

În 1895, negustorul de tablouri Ambroise Vollard i-a organizat prima expozitie personal. În 1900, a expus la Expozitia Universala de la Paris. Din acest moment, a început sa fie cunoscut în lumea artei. În ciuda opozitiei permanente a publicului si a criticii ziarelor, reputatia lui a crescut. Cu toate acestea, maestrul paraseste foarte rar Aix-en-Provence, unde si-a cumparat un atelier în afara orasului. În ultimii ani de viata a lucrat mereu cu o energie nesecata. În 1904 a expus la Salonul Oficial de toamna, iar în 1905 la Salonul de toamna si la Salonul independentilor. Aceste expozitii l-au consacrat definitiv.

Maestru al maestrilor

În a treia faza a picturii sale, în solitudinea vietii sale din Aix, a început sa lucreze doar câteva subiecte de baza: naturi moarte cu obiecte din atelier, studii de corpuri diverse, peisaje din regiunea Muntelui Sainte-Victoire, privit de la distanta. Peisajele din ultimii ani, influentate puternic de noua pasiune a lui Cézanne pentru acuarela, au un aspect transparent si oarecum nefinisat.

Aproape toata viata lui, Cézanne a fost un anticlerical convins. Spre sfârsitul vietii, a simtit nevoia sa se apropie de religia crestina pentru a afla în ea un sprijin dupa toate umilintele pe care le îndurase.

Cu tabloul “Les grandes Baigneuses”, realizat în ultima parte a vietii, a trecut la compozitii monumentale, în care corpurile formeaza o parte arhitectonica a întregului. La 15 octombrie 1906, Cézanne a pictat în aer liber. Din cauza ca a stat prea mult în ploaie, a contractat o pneumonie grava. Starea sa a devenit critica si la 23 octombrie 1906, Cézanne a murit. Ultima sa scrisoare a fost adresata negustorului de culori.

Dupa moartea lui Cézanne, Picasso a pictat, în 1907, tabloul “Domnisoarele din Avignon”, care s-a vrut un omagiu fata de “Les grandes Baigneuses”. Picasso avea sa spuna despre Cézanne ca a fost singurul sau maestru si un adevarat parinte si precursor pentru artistii moderni. Chiar daca acest lucru este acceptat sau nu de critici, este clar ca viziunea sa artistica a fost diferita de cea a contemporanilor sai, cautând o maniera de exprimare care nu doar ca nu exista în epoca, dar nu putea fi nici macar imaginata de cei mai multi. Simbolistii, prin Maurice Denis, au vazut în el pe unul dintre maestrii lor. “Cézanne este maestrul nostru, al tuturor”, este “un Dumnezeu al picturii” afirma Matisse, în vreme ce Van Gogh si Gaugain au recunoscut ca îi datoreaza mult.

Ioan BOTIS

Prejudecatile criticii

“Nu poti disimula o anumita teama în fata maretiei lui Cézanne, ca si cum ai intra într-o lume necunoscuta, imensa, bogata si severa, cu piscuri atât de înalte, încât par inaccesibile. Si dupa ce ai ratacit în aceasta lume, vreo douazeci de ani de exemplu, si dupa ce i-ai admirat toate minunile în acompaniamentul unui cor de laude la adresa maestrului, cor care rasuna din toate partile de mai bine de patruzeci de ani, si daca te opresti pentru a cugeta la toate obstacolele pe care critica si artistii însusi le-au ridicat în fata întelegerii acestei lumi, ajungi la niste concluzii pline de pesimism cu privire la bazele teoretice ale criticii, cât si la slabiciunile omului care a zamislit aceasta lume ca si cum individualitatea sa de om n-ar fi fost pe masura personalitatii sale de artist.

Într-adevar, prejudecatile criticii n-au fost înca înlaturate, chiar daca au capatat, astazi, alta coloratura decât cea de odinioara. Arta incompleta, geniu fara talent, artistul ratat, toata legenda pe care au inventat-o Zola, Duranty si întregul lor anturaj, au constituit multa vreme un obstacol pentru întelegerea artei lui Cézanne. si astazi înca, cei mai buni dintre cei care au rasturnat aceasta legenda si au proclamat perfectiunea artei lui Cézanne, simt nevoia sa-l masoare dupa normele artei clasice, în loc sa recunoasca faptul ca fantezia sa nu e nici clasica, nici romantica, ci pur si simplu cezaniana.” – Lionello Venturi

Sa uluiesti Parisul cu un mar

Opera lui Cézanne, sinteza ideala a reprezentarii naturaliste, marcheaza cu pregnanta evolutia artei moderne, al carei limbaj o revolutioneaza în directia unor experiente neasteptate. Reducerea perspectivei la valorile termice ale culorilor si directa sa referire la formele geometrice au facut ca pictura lui sa reprezinte puntea de trecere de la impresionism la cubism, prima perioada a acestei ultime orientari fiind numita de catre unii teoreticieni ai artei “faza cézanniana”.

A trait perioade de fioroasa descurajare în mijlocul aversiunii generale. Admiratia pictorilor tineri a fost ca un fel de balsam moral în ultimii ani ai vietii sale. Nu si-a întrerupt niciodata munca îndârjita si deznadajduita. Admiratia lui pentru Delacroix a durat toata viata si a fost interesat de realismul lui Courbet. În perioada în care a renuntat la pensula în favoarea spatulei, pictura lui a fost lipsita de clarobscur si de nuante cromatice, dar culorile sunt de o magnifica intensitate. A anticipat fovismul, expresionismul si cubismul. Omul care si-a dorit sa “uluiasca Parisul cu un mar” a deformat în mod voit obiectele pentru a le reprezenta din diferite unghiuri, pentru a se misca în jurul lor si a le accentua consistenta volumetrica, a realiza, prin aceasta deformare, energia vitala a obiectelor.