“370 de zile de teroare” – o istorie a comunităţii evreieşti

15 September 2003

9 minutes read

“Trebuie să ştim ce s-a întâmplat, pentru a nu mai repeta asemenea greşeli”. Acesta este motto-ul unei zguduitoare lucrări având ca subiect o filă tristă din istoria judeţului Mureş, tragedia trăită de comunitatea evreiască în perioada Holocaustului. “370 de zile de teroare” este o carte inedită prezentând în premieră povestea deportării în lagărele naziste a peste 10.000 de evrei mureşeni, un studiu temeinic, extrem de bine documentat, cuprinzând fotografii, facsimile, documente nefăcute publice până acum, precum şi o serie de mărturii ale supravieţuitorilor terorii Holocaustului. Titlul cărţii, ai căror autori sunt Radu Bălaş şi Kocsis Francisko, reprezintă perioada de la care au început deportările până la finele celui de-al doilea război mondial, un an şi câteva zile doar, un interval relativ scurt, dar care concentrează o întreagă tragedie, mii, sute de mii de vieţi sfărâmate, suferinţe pe care nu le va putea plăti nimeni vreodată.

Despre ororile Holocaustului s-a scris enorm. Dar niciodată până acum nu a apărut o istorie, un studiu atent, amănunţit al evenimentelor petrecute în judeţul Mureş în perioada celui de-al doilea război mondial. Lucrarea “370 de zile de teroare” este o radiografie a perioadei cuprinse între 3 mai 1944 şi 9 mai 1945, un studiu care reface tabloul unei lumi care astăzi aproape că nu mai există, iar autorii reuşesc să redea istoriei un episod cunoscut, dar cu multiple lipsuri. Cartea este într-un fel impresionantă prin numărul mare de documente care vin în sprijinul reconstituirii istoriei, pentru aceasta autorii apelând la arhivele SRI, la Comunitatea Evreiască din Târgu Mureş, la United States Holocaust Memorial Museum, la Muzeul Yad Vashem din Israel, precum şi la Simon Wiesenthal Center. Ideea cărţii i-a venit lui Radu Bălaş în 1999, în urma realizării unui interviu cu Ladislau Grun, unul din membrii comunităţii evreieşti, supravieţuitor al Holocaustului, când a realizat că mai sunt cu siguranţă oameni care au împărtăşit aceeaşi experienţă, care au fost martori şi victime ale atrocităţilor naziste şi care ar putea depune mărturie despre crimele trecutului, care niciodată nu mai trebuie să se repete.

Reconstituirea istoriei

Cartea este structurată în şapte capitole care întocmesc un tablou complet al Holocaustului în zona Transilvaniei de Nord, al opresiunii la care au fost supuşi evreii de aici şi de pretutindeni. O serie întreagă de statistici, fotografii, hărţi, documente, liste de nume, unele dintre ele unicate prin dimensiune, prezentarea atitudinii faţă de evrei, istoria evoluţiei lor în Transilvania, într-o perioadă în care regiunea a aparţinut atât Ungariei, cât şi României, istoria deportărilor la nivelul judeţului Mureş fac din această lucrare o piesă importantă în demersul reconstiturii istorice a faptelor petrecute atunci. Unul din cele mai interesante capitole ale cărţii tratează cu maximum de atenţie situaţia din Târgu Mureş şi din zonele învecinate. Astfel că din totalul de aproximativ 10.900 de evrei mureşeni, s-au întors din taberele de muncă şi lagărele de concentrare în jur de 1.700 de oameni. Aşadar numărul de victime ale Holocaustului este cuprins între 7.400 şi 9.200, deşi cifrele oficiale arătau circa 6.000 de evrei. Cartea tratează în amănunţime şi episodul de la Sărmaşu, când au fost omorâţi toţi cei 126 de evrei vieţuitori în comună. Lista deportaţilor, un document unic în România, prezintă 4.552 de nume de evrei târgumureşeni şi reuşeşte să redea oarecum dimensiunea atrocităţilor îndreptate asupra evreilor. “Au mai rămas 150Â…” este epilogul unei istorii ce nu trebuie să se mai repete. 150. Atâţia evrei au mai rămas în urma războiului şi a emigrărilor masive ce l-au succedat.

Mărturia zguduitoare a unui supravieţuitor

“370 de zile de teroare” este o carte de un dramatism acut, iar ceea ce o face să fie o istorie vie sunt în principal mărturiile celor zece supravieţuitori târgumureşeni: Ladislau Grun, Marta Marmor, Csernovits Samuel, Eva Deutch, Susana Diamantstein, Sara Minor, Iuliana Scheiner, Leopold Karpelesz, Elisabeta Asztalos şi Nicolae Bermann. Fiecare mărturie este precedată de o fişă biografică, urmată fiind de o scurtă prezentare a vieţii de după lagăr. Cel mai tânăr supravieţuitor are acum 73 de ani, iar cel mai vârstnic, 89. Rememorarea acelei perioade este, în acest volum, care va apărea în faţa publicului pe data de 26 septembrie, extrem de vie, de veridică, căci mărturiile sunt însoţite de fotografii, documente personale din lagăr, acte de înregistrare sau numere de lagăr. Prezentăm mai jos fragmente din lucrare, conţinând mărturia Evei (Moskovits) Deutch, una din supravieţuitoarele lagărelor naziste. Născută în 11 decembrie 1926, la Târgu Mureş, deportată la 17 ani la Auschwitz-Birkenau, Teplice şi Terezin, Eva este fiica lui Eugen Moskovits, decedat în lagărul de la Dachau, în 1944, la vârsta de 53 de ani şi a Iolandei Moskovits, moartă în lagărul de la Auschwitz, în 1944, la vârsta de 48 de ani.
“Îmi aduc aminte că în anii Â’40 copiii evrei nu puteau merge chiar la ce şcoală doreau. Eu eram la Şcoala Evreiască din Târgu Mureş, actuala Şcoală Generală nr.4, unde tatăl meu fusese director. În clasă eram 30 de elevi, iar atitudinea celorlalţi ne-a făcut pe noi, copiii evrei, să ne împrietenim foarte bine, să fim uniţi. În 1942, pe fratele meu l-au dus la muncă forţată, în tabere speciale. La ora aceea habar nu aveam ce se întâmplă în ţările apropiate, Polonia, Cehia, de unde evreii erau duşi în lagăre şi exterminaţi. După introducerea legilor antievreieşti, mulţi oameni din oraş şi-au schimbat atitudinea faţă de noi, iar răutatea lor s-a accentuat. Când trebuia să ieşim cu Steaua Galbenă în piept, pe stradă, unii râdeau de noi şi ne adresau vorbe urâte, alţii aveau atitudine rezervată.
În data de 2 mai, au fost puse afişe în Târgu Mureş şi am fost anunţaţi să ne pregătim că vom fi duşi în ghetou. Noi aveam casa noastră pe strada Cuza Vodă, între actualele Piaţa Bulgarilor şi Piaţa Victoriei. Ne-am împachetat câte ceva, iar dimineaţa am fost încolonaţi de jandarmii maghiari. Ei nu s-au purtat urât cu noi, pentru că nu am opus rezistenţă, însă au fost cazuri când deveneau violenţi, dar numai când cineva nu le urma indicaţiile. Împreună cu mama şi cu tata, am intrat în coloana de evrei şi am pornit spre fosta Fabrică de cărămidă, la ieşirea din oraş. Oamenii ne priveau impasibili de la ferestre. La ghetou era o clădire şi nişte zone acoperite, care erau uscătorii pe vremuri, iar întregul teritoriu era împrejmuit cu un gard. Acolo n-a trebuit să muncim, stăteam efectiv toată ziua. Se mai făceau selecţii pentru personal auxiliar prin ghetou, la bucătărie sau pe unde mai trebuia dereticat câte ceva. Familiile despre care se ştia că sunt mai înstărite erau duse într-o clădire şi li se cerea să spună unde au ascuns eventualele bijuterii sau banii. Cei care nu cooperau erau bătuţi, dar fără ca noi să-i vedem. Mulţi dintre cei maltrataţi ne-au povestit toate astea. Noi nu am fost în situaţia asta, pe noi nu ne-au agresat. Mama era casnică, pe atunci cele mai multe femei stăteau acasă, iar tatăl meu, profesor fiind, nu câştiga foarte mult, aşa că eram prea săraci pentru a fi băgaţi în Â“camera bătăilorÂ”. În ghetou am stat trei săptămâni.
La un moment dat, ne-au spus să ne încolonăm, că mergem la gară. Am lăsat aproape toate lucrurile acolo, din puţinele pe care le dusesem cu noi în ghetou. Noi am făcut parte din primul transport. Nu mai ştiu câte vagoane avea trenul, dar era foarte lung, iar în gară erau soldaţi nemţi, care păzeau garnitura. În vagon eram aşa de mulţi, că stăteam ca sardelele. Noroc că ne-am nimerit oameni mai tineri în vagon şi nici unul n-a murit, toţi au rezistat condiţiilor inumane în care eram transportaţi. Într-un colţ, era o găleată în care toţi ne făceam nevoile şi tot într-o găleată, din când în când, ni se dădea apă. Trenul mai oprea în staţii, dar noi nu aveam voie să ne dăm jos din vagoane. Se vorbea foarte puţin, iar atunci când cineva deschidea vreo discuţie, toţi îşi comunicau speranţa că nu va fi aşa de greu, că vom munci – că doar aşa ni se spunea, că mergem la muncă – şi ne vom câştiga cinstit traiul. Spuneam că totul va trece şi, până la urmă, se va termina cu bine.

Acolo ard ai voştri…

După patru zile, am ajuns la destinaţie: Auschwitz. Â“Repede, repede, coborâţi, coborâţiÂ”, numai asta auzeam în jurul nostru, de parcă era un refren pe care-l învăţaseră toţi cei care ne dădeau jos din vagoane. Apoi ne-au încolonat câte cinci şi am ajuns în faţa unui ofiţer german. Eu şi cu mama am fost puse într-o parte, iar tatăl meu în altă parte. De atunci nu l-am mai văzut pe tata. (Am aflat apoi că a fost dus la muncă, la Dachau, dar că n-a rezistat şi a murit. Nu ştiu precis când şi unde). Eu şi mama, împreună cu alte cinci femei din Târgu Mureş, am rămas împreună. La început ne-au dus la baie, ne-au dat haine care proveneau din bagajele altor deportaţi, iar eu am primit o rochie bordo (roşu închis). În baraca 26 din Lagărul C, unde am ajuns noi, eram cam 1500 de femei. Pe jos erau scânduri negeluite, puse pe trei rânduri, nici vorbă de aşternuturi, pături sau perne. Eram aşa de înghesuite, că dacă una se întorcea, trebuia să ne întoarcem toate. În prima dimineaţă, o comandantă de bloc, care era tot evreică, ne-a trezit şi ne-a spus să ieşim afară. (Comandanta asta de bloc mai avea şi rolul de a alege femeile cu care soldaţii germani îşi satisfăceau nevoile trupeşti, atunci când nu o făcea chiar ea, şi era şi cea care ne traducea ordinele germanilor). Ne-au dat de mâncare o fiertură verde, care era pusă într-un vas, dar nu aveam linguri, astfel încât fiecare, pe rând, mânca direct din vas. Mâncarea asta, dacă poate fi numită aşa, avea aşa un miros infect, încât eu n-am putut nici măcar să o miros, darămite să o înghit. Dar erau puţini ca mine, cei mai mulţi erau aşa de înfometaţi, încât ar fi mâncat şi pământ. La Auschwitz nu am muncit, pentru că ăsta nu era un lagăr de muncă, ci unul de exterminare. Nu făceam nimic, decât să ieşim la apeluri şi să ne uităm împrejur. Peste tot mirosea a carne arsă şi vedeam flăcările de la crematoriu. Comandanta de bloc ne-a spus că Â“acolo ard ai voştriÂ”, dar noi nu credeam că este posibil aşa ceva.
După o vreme, ne-a pus să defilăm înaintea germanilor, iar ei arătau cu degetul şi spuneau: Â“tu mergi acolo, tu mergi dincoloÂ”. Atunci am fost despărţită de mama mea, pe care nici n-am mai văzut-o vreodată. Pe mine m-au dus la Teplice (vezi şi mărturia Elisabetei Asztalos Â– n.n.), unde lucrau nu numai evrei, ci şi prizonieri de război. Ne-au dat haine aşa-zis mai groase, în fapt prea subţiri pentru iarnă. Lucram la o fabrică de bombe, iar eu am prins un loc de muncă mai uşor: veneau bombe pe bandă, iar eu trebuia să le montez Â“coadaÂ”. Munceam câte opt ore în trei schimburi şi, chiar dacă traiul era mai uşor, oamenii continuau să moară din cauza bolilor. Paznicii erau şi ei mai puţin duri, majoritatea dintre ei erau rezervişti din armată, care nu făceau exces de zel. Odată a avut loc o explozie la fabrică şi se vehicula ideea că a fost un sabotaj, dar n-am aflat sigur dacă era adevărat zvonul sau nu. Cert este că în urma exploziei au murit oameni, dar nu numai din rândul nemţilor, ci şi din cel la prizonierilor. Tot muncind, a trecut şi iarna. Eu nu am prea resimţit frigul, pentru că lucram în fabrică şi eram prea puţin pe afară.

Armata Roşie salvatoare

La sfârşitul lui aprilie, am fost transferată la Terezin, unde era un fel de garnizoană-model, unde fuseseră cazate numai familii care nu au fost despărţite şi care trăiau în condiţii foarte bune. Aici erau aduse delegaţii ale Crucii Roşii Internaţionale, pentru a se demonstra opiniei publice că evreii deportaţi trăiesc excelent, că zvonurile privind exterminările sunt doar nişte bazaconii. La Terezin am fost aduse numai femei şi cazate în nişte cazarme, care erau dotate cu bucătării şi alte dependinţe ce aminteau de un oarecare confort. După ce ne-au transferat, nemţii au şi plecat, astfel încât nu mai eram păziţi, oamenii lui Hitler simţeau că sfârşitul e aproape şi se îngrijeau mai mult cum să-şi salveze propria piele. Chiar dacă nu mai vedeam paznici, ne era frică să fugim, credeam că e doar o capcană, aşa încât am continuat să ne facem de mâncare şi să aşteptăm Salvatorul, care nu ştiam cum arată şi cine e. În cele din urmă, el a apărut şi se numea Armata Roşie. Ruşii au început să organizeze trimiterea noastră acasă, dar eu n-am simţit prezenţa lor, deoarece nouă ne spuneau ce să facem evreii mai vârstnici. Ne-au pus în trenuri şi, pe rând, ne-au trimis în ţările de origine, nu înainte de a ne face nişte acte. În timpul călătoriei am mai fost opriţi pentru verificări şi am schimbat trenul la Budapesta. Eu eram cu prietenele mele, cu care am fost mereu împreună în lagăr: ÃbrÃ¡ham Lili şi KertÃ©sz Vera, colegele mele din şcoala primară.
Odată ajunse la Târgu Mureş, am fost duse la Sanatoriu, actuala Maternitate Veche, unde se acordau îngrijiri evreilor întorşi din lagăre. În casa noastră, care nu era prea mare, locuiau patru persoane şi au trecut trei săptămâni până m-am putut muta, într-o cameră, cu prietena mea Lili. Îl tot aşteptam pe fratele meu, Tiberiu, să se întoarcă din taberele de muncă şi să vedem, împreună, ce vom face. Dar nici el nu s-a mai întors: a murit în iarna de la începutul anului 1945, într-un lagăr de muncă, în Crimeea.

* * *

În 5 august 1950 se căsătoreşte cu Iuliu Deutsch. Are două fete, Clara (n.1957) şi Vera (n. 1963) şi un nepot, Daniel. Din 1948 şi până la pensionare a fost contabilă la ICS (OCL) Mărfuri Industriale. În 2003 trăieşte singură într-o casă de pe strada Dr. Ciugudeanu din Târgu Mureş.”