4 ani fără Fiscu

Mai merge ceva bine în țara asta ? Nici cu optimismul nu prea excelăm, așa că nu ne rămâne decât să ne mulțumim cu ce am adunat de-a lungul timpului, cu ce am mai citit, ce am mai văzut dar mai ales ce ne-a bucurat, să ne țină de frumos în aceste vremuri triste.

În minte mi-a venit un episod din urmă cu ceva ani, când la Reghin, în clubul David, ca să-i dăm și numele, a fost proiectat filmul “Moartea domnului Lăzărescuâ€. Mai mult decât atât, regretatul actor Ion Fiscuteanu a fost și el de față, la finalul filmului urcând pe scenă și ne-a introdus în „pitorescul†sistem sanitar românesc transpus pe peliculă de regizorul Cristi Puiu.
Unii l-au descoperit atunci pentru prima dată pe actorul Ion Fiscuteanu, au început să-i vadă filmele în care a jucat, cu roluri de referință, în Balanța, Iacob, Asfalt Tango sau Cel mai iubit dintre pământeni. Din păcate, rolul lui Lăzărescu Dante Remus a fost și ultimul jucat de Fiscuteanu în film, luna decembrie a anului 2007, chemându-l spre alte lumi.  Săptămâna trecută sau împlinit  4 ani de când actorul s-a dus și a lăsat un gol în filmul românesc dar mai ales în teatrul târgumureșean pe care la slujit cu devotament. Și dramele au continuat să se abată asupra scenei teatrale târgumureșene, au urmat colegii lui Fiscu, Ioan Săsăran , Cornel Popescu și mai nou Aurel Ștefănescu, care au plecat dintre noi. Fericiți cei care au prins spectacolele „Livada cu vișiniâ€, „Cântăreața chealăâ€, Azilul de noapte în care Ion Fiscuteanu a jucat. Dacă spectacolele de teatru rămân  în nostalgia celor care au fost spectatori, pentru cei  tineri rămân filmele în care Fiscu a jucat. Un gând bun nu strică pentru cei care erau stăpânii scenei, pe lângă care au crescut tinerii actori și au învățat câte ceva din ideea minunată de a face teatru.
Revenind la Domnul Lăzărescu, din lecția tristă a acestuia se pare că nu am învățat mare lucru.  În locul lui au venit  mult mai mulți care sunt plimbați cu Salvarea în toate direcțiile, iar doctorii care ar trebui să-i îngrijească dau neputincioși tot mai tare din umeri.
Prezent trist, care nici măcar subiect de film nu mai poate fi numit, cu greu găsindu-se cineva cu talentul său să-l ecranizeze. Mai avem nevoie și de zâmbet, de visare, de speranță, de ceva care să ne facă să zâmbim. Avem nevoie de cineva care să ne facă să înțelegem ce ni se întâmplă, poate așa vom ști ce trebuie să facem. Unii au încercat, dar care acum sunt în alte lumi, bucurând alte scene, alți spectatori. Mi-e dor să-l mai revăd pe Fiscuteanu urcând pe scenă după terminarea proiecției filmului și să  întrebe : Bună seara. Ați înțeles ceva din “Moartea Domnului Lăzărescu?