Nihilismul consumerist sau patologia abundenței

* Motto :“Dacă munca noastră ne face mai bogați, de ce atunci viața noastră privată devine mai săracă?”- Robert Reich, ministrul american al muncii, 1993-1997

Expansiunea la nivel planetar a fenomenului obezității este un simptom al uriașei crize spirituale care a cuprins întreaga umanitate, dar în special civilizația vestică, purtătoarea unui mesaj nihilist, autodistructiv. Exponentul prin excelență al acestui mod de viață centrat pe sine este Statele Unite, tărâm populat de „homo consumans”, sub a cărui mască strălucitoare și seducătoare se ascunde vidul spiritual.

Fascinația incontestabilă și universală pe care o exercită „țara tuturor posibilităților” se explică prin faptul că America întruchipează cel mai fidel aspirațiile intime ale omului contemporan, urmaș al Epocii „Luminilor”, care a proclamat ca obiectiv construirea paradisului pe pământ. Fideli acestui principiu contrar tradiției autentic creștine, conștientă de faptul că această lume este o vale a plângerii, fondatorii Americii și-au propus ameliorarea ei, încercând s-o transforme într-o grădină a deliciilor. În consecință, Declarația americană de independență a statuat că „viața, libertatea și căutarea fericirii” fac parte din drepturile omenești inalienabile, iar cetățenii Noii Lumi au pornit furibund la transpunerea lor în practică. Și într-adevăr, într-o perioadă relativ scurtă de timp, Statele Unite au devenit cea mai bogată și mai puternică națiune din lume. Secolul 21 a găsit America neatinsă de pandemiile care fac ravagii în multe zone ale lumii: genocid, foamete, molime sau tiranii. În schimb, locuitorii ei au fost afectați de o maladie fără precedent în istoria umanității, mult mai greu de detectat decât cancerul sau virusul HIV. Sindromul respectiv, pe care nici un vaccin sau tratament nu îl poate stopa, se numește „sindromul abundenței”, iar marea tragedie este că aproape nimeni nu se poate feri de el. Misterioasa boală ataca trupul, mintea și spiritul victimelor și vatămă în multe feluri viețile celor molipsiți.

Å¢ara extremelor

La nivelul cel mai exterior, epidermic, „sindromul abundenței” îmbracă forma tulburărilor alimentare, fie că e vorba de bulimie sau anorexie. Din cei 300 de milioane de locuitori ai SUA, nu mai puțin de 200 de milioane sunt obezi sau supraponderali, în timp ce o minoritate deloc nesemnificativă, îngrozită de imaginea „oamenilor-hipopotam”, a căzut în extrema cealaltă, a anorexiei. Ambele situații patologice, aparent fără legătură între ele, au aceeași cauză: starea narcisist-nevrotică a lui „homo americanus”, personaj care a revendicat autonomia deplină a propriului destin pentru a sfârși dezorientat lăuntric în peisajul steril al unei lumi golite de orice sens transcendent.

Repetând la o altă scară pactul faustic, America a plătit belșugul ei material cu prețul alienării sufletului. Nemaifiind în stare să înțeleagă rădăcina tragediei care îl macină, omul american a devenit un subiect suferind revoltat împotriva suferinței sale. Dovezile în acest sens sunt la tot pasul, stând mărturie a gradului de schimonosire a faimoaselor drepturi ale omului înscrise în Constituția țării.

Drepturi pervertite

Unde este, așadar, dreptul la demnitate, când emisiunile de tip „Reality Tv” prezintă oameni mâncând gândaci și femei făcând sex cu străini, toți fiind avizi să capteze atenția camerelor de luat vederi? Ce este demn în faptul că 76 la sută din criminalii în serie ai lumii s-au născut și au crescut în SUA, în condițiile în care această țară numără doar 6 la sută din populația globului? Cum se face că respectivii asasini sunt popularizați în filme de televiziuni, best-sellere sau jocuri video, căpătând statut de vedetă?

Unde este a doua promisiune din Declarație – libertatea!? Se poate numi libertate spiritul de competiție care îl obligă pe americanul de rând să muncească până la epuizare nervoasă pentru a ține pasul cu realizările materiale și sociale ale vecinului? Este oare libertate idolatrizarea trupului într-o cultură în care bărbații și femeile petrec multe ore pe săptămână în sălile de fitness dar nu apucă să citească nici măcar o carte? În care valoarea personală este apreciată după mărimea contului la bancă? În care nu găsești suficient timp pentru a-ți vizita rudele sau vecinii pentru că nu dorești să ratezi ultimul succes de box-office? În care mașinile personale sunt din ce în ce mai mari pe măsură ce inimile devin tot mai reci?

Iar când vine vorba de „dreptul la fericire”, se mai poate numi fericită o țară care are cea mai mare rată de divorțuri din lume, de 50 la sută? Unde 60 la sută din copii sunt rodul relațiilor de concubinaj? Reprezintă o celebrare a vieții faptul că peste tot în American drumurile spre supermarketuri au luat locul excursiilor familiale în parcuri? Se poate vorbi de o sărbătoare a sufletului când unul din patru americani e dependent de medicamente anti-depresive? Psihologii nu mai prididesc cu tratarea unor maladii mentale care n-au mai existat niciodată până acum: nevroze obsesive, compulsive, nutrite de ambiții arogante și nenumărate griji profesionale. Pacienții par să se fi închis singuri în închisoarea propriilor minți pervertite de mitul „self-made-man”.

Singuri în mulțime

Cel mai înspăimântător simptom al „sindromului abundenței” este însă însingurarea sufocantă, izolarea socială, lipsa de comunicare reală cu semenii. Tragismul situației este subliniat de faptul că societatea americană n-a fost nicicând mai interconectată, fie că este vorba de telefoane portabile, internet, email, mesaje instant etc. În ciuda acestui fapt, lipsa de comunicare afectează toate straturile sociale sau demografice – tineri, adulți, bătrâni, bogați sau săraci. Ultimele statistici arată că un sfert din gospodăriile americane sunt formate dintr-o singură persoană, comparativ cu 10 la sută în 1950. Americanul de rând are numai doi prieteni apropiați în care poate să se încreadă, față de trei în 1985. 19 la sută din populație are numai un singur astfel de prieten, în timp ce numărul persoanelor care nu au nici un prieten de încredere a crescut de la 10 procente în 1985 la 25 la sută în prezent.

Potrivit psihologului Margaret Gibbs de la Universitatea Fairleigh Dickinson “oamenii sunt tot mai ocupați. Am devenit o societate care așteaptă să primească instantaneu lucrurile pe care le dorește și care nu mai e dispusă să sacrifice timpul necesar pentru a avea o intimitate reală cu o altă persoană.”

Insule de egoism

Pierderea legăturilor umane, pulverizarea simțului comunitar, care poate exista doar atunci când indivizii își recunosc dependența reciprocă, se răsfrânge și la nivelul relației părinți-copii. În destule cazuri, copiii sunt percepuți drept o amenințare la adresa statu-quo-ului cuplurilor hedoniste sau dornice de ascensiune pe scara socială. Marea majoritate cresc într-o lume de celuloid, în care personajele de pe ecranul televizoarelor existente în fiecare cameră sunt mai familiare decât chipurile părinților.

Bombardați zilnic cu mesaje care exaltă consumerismul, satisfacerea imediată a dorințelor, tinerii sunt programați să creadă că trebuie să devină faimoși și bogați pentru ca viața lor să aibă o semnificație. Cum nu mai sunt nevoite să-și petreacă tinerețea pentru a-și ajuta părinții în agonisirea celor necesare traiului zilnic, generațiile actuale de adolescenți răsfățați se dezvoltă într-un mediu caracterizat de egoism concurențial. Întrebările „cum pot fi de folos?” sau „ce trebuie sa fac pentru a le oferi puțină fericire semenilor mei?” au fost înlocuite de obsedantele refrene interioare: „ce mă face fericit?” și „cum să obțin lucrul pe care mi-l doresc?”.

Holocaust spiritual

Nu e de mirare că, în astfel de condiții, fenomenul retragerii indivizilor într-o lume interioară populată de spaime nedeslușite și fantezii întunecate crește galopant. Aceasta este starea mentală a bulimicilor, anorexicilor, a dependenților de orice fel și a criminalilor în serie, toți suferind, în realitate, de anemie spirituală, sindrom care nu poate fi vindecat de nici o bogăție materială. Americanul de astăzi și modul de viață pe care-l întruchipează au devenit tiparul după care este croită existența omului contemporan, om care nu-și mai cunoaște destinația ultimă. „Eliberat” de orizontul transcendent, singurul care-i permite să respire cu toată plinătatea ființei, omul modern a eșuat în banalitatea și monotonia imanenței totale a umanității. Acesta este răul secret care îl macină, îl orbește și îl împinge, fără să-și dea seama, la autodistrugere individuală și colectivă.

Despre resorturile lăuntrice ale apocalipsei spirituale contemporane și căile de evadare din tenebrele ei, în numărul viitor.

Ioan BUTIURCÄ‚