94 de ani de viață, dragoste și război

Când pășești într-un loc încărcat de istorie ca acela al lumii satului, ai falsa impresie că știi și ai văzut tot ce era important. Dar ulițele satului au un fel al lor de a te trage de mânecă și de a te îndruma mereu spre casa în care găsești oameni la care nu te-ai gândit că ar putea exista. La fel s-a întâmplat săptămâna trecută, când într-un periplu prin satele județului, am aflat o poveste de viață incredibilă. Povestea unei femei ajunsă la 94 de ani.

Am ajuns în centrul satului Moșuni și ne-am oprit pașii într-o intersecție în formă de cruce, oscilând între direcțiile în care să pornim. Spre deosebire de alte locuri însă, moșunenii sunt oameni care ți se bagă în suflet. Nu poate să treacă om străin pe ulițe fără a fi oprit și întrebat al cui e, ce sau pe cine caută. La fel s-a întâmplat și în cazul nostru. “Păi, aveți aici, unde v-ați oprit, exact ceea ce căutați. Cea mai veche casă din sat și cea mai în vârstă localnică. Are 94 de ani, cu mintea limpede, numai că a căzut și are umărul rupt. Dar dacă așteptați câteva minute să duc vaca, o chem afară din casă”, ne-a spus Maria Pop, care ducea vaca la păscut în curtea în care de mai multă vreme a început construcția unei case noi.

În așteptare priveam la casa bătrânească, vopsită în albastru, cu cerdacul din lemn înnegrit de vreme, la ușa larg deschisă din cadrul căreia urma să vină înspre noi o altă Maria Pop, o adevărată carte de istorie, universală. Cu pași mici, șovăielnici a coborât cele câteva trepte pentru ca apoi să se îndrepte înspre noi. Femeia mică la înălțime, cocârjată de anii și de problemele care au trecut peste ea ne-a privit cu niște ochi surprinzători de vii. “Până n-am căzut, nu o fost bai cu mine. Dar am căzut de trei ori. Primele dăți în casă lângă credenț. A treia oară m-am schilodit tare că am căzut lângă fântână și mi-a pleznit osul de la umăr. Doctorul a spus că sunt “prea tânără” și nu mi l-a mai pus în gips. Dar ce treabă aveți cu mine, că îs ca o mascură bătrână”, ne-a întrebat Maria Pop. “Să ne vorbiți despre viața dumneavoastră”. Șase cuvinte, care au declanșat un mecanism de aduceri aminte…

Poliglota pensionară

Maria Pop s-a născut în 1912, lângă Moșuni, într-o familie cu mama unguroaică și tatăl român. A crescut vorbind doar limba maternă, ceea ce nu a fost un impediment pentru că, așa cum spune, locuri de muncă erau pentru toată lumea. Doar că aceste locuri de muncă, plătite în acei ani cu maxim 500 de lei lunar, au făcut-o pe Maria să aleagă să plece de acasă. Împreună cu cea mai bună prietenă a ei discutau despre ceea ce auziseră ele prin sat, despre salarii de peste 2000 de lei care se puteau câștiga prin Valea Prahovei. Au pornit la drum cu inima strânsă pentru că, acolo unde mergeau ele, limba maghiară nu avea nici o căutare. “Am ajuns la familia Hartmann, o familie de englezi foarte drăguți care aveau două fetițe mici. Domnul Hartmann era administratorul câmpului petrolifer concesionat de Anglia în Câmpina. Extrăgeau petrolul, îl încărcau în vagoane și îl duceau în Anglia să îl prelucreze. Când m-a văzut domnul, nu i-a plăcut de mine pentru că eram mică la înălțime și credea că nu o să pot lucra în casă. Dar după două săptămâni m-a angajat și mi-a spus că nu-i bai dacă nu știu să vorbesc românește că nici el nu știe. Că vom vorbi în engleză. Avea el un dicționar englez-român și de acolo scotea cuvintele pe care ni le adresa personalului. Așa am luat primele lecții de limba română și de limba engleză. Și câștigam pe lună 2500 de lei”, ne-a spus tanti Maria.

Casa familiei Hartmann era compusă din aripa în care locuia familia, plus alte 12 dormitoare în care dormeau oaspeții care soseau din Anglia la intervale de două săptămâni, plus sala de mese și sufrageria. Sarcina ei era de a face curățenie în toată casa și în plus de a sevi masa. Dimineața era dedicată ținutei albastre cu șorț negru, pentru ca la ora 12.00, la servirea prânzului, să se schimbe. “Pentru când serveam prânzul trebuia să mă îmbrac în rochie neagră, ciorapi și pantofi negri. Aveam un șorț alb, guler, manșete și bonetă tot albe, cu multe broderii și dantele. Zilnic trebuia să ne odihnim, obligatoriu între ora două și patru după amiaza. La ora cinci, în sufragerie serveam ceaiul familiei și oaspeților lor”, ne spune tanti Maria, cu gândul deja în altă parte.

Dragoste și război

Într-o zi liberă, prietena ei i l-a prezentat pe cel care trebuia să îi devină în scurt timp soț și pe fratele lui. În loc de o nuntă au fost două, pentru că Maria s-a îndrăgostit de Vasile Pop, astfel că cele două prietene au devenit și cumnate. Vasile a plecat de acasă, din Moșuni, pe Valea Prahovei, atras de banii care se puteau câștiga acolo. Lucrul în fabrica de vitriol îi aducea lunar peste 4000 de lei. “Am venit până acasă și ne-am căsătorit. Dar ne-am întors pentru că ne-am făcut calculele că ne mai trebuie niște bani ca să putem să ne cumpărăm tot ce ne trebuie. Eu am fost avansată ca bucătăreasă și mi-a crescut și salariul la 3000 de lei lunar. Au mai trecut așa doi ani de zile și înainte de a ne întoarce acasă a început războiul. Englezii și-au urcat toată familia într-o mașină și au lăsat totul în urmă. Casă, mobilă, tablouri, argintărie nu le-a mai trebuit nimic. Doreau doar să ajungă acasă în siguranță. Au ajuns cu bine pentru că după război, ne-am mai scris și, când erau copiii mei mici, le trimiteau pachete cu haine și cadouri. Am venit și noi acasă și soțul meu a fost încorporat pentru front”, și-a amintit cavalcada acelor zile, tanti Maria. Încorporat la Reghin în armata română, Vasile a stat mai mult pe lângă front, făcând parte din armata “muncitoare”. Cu toate astea a lipsit de acasă, doi ani, perioadă în care tanti Maria nu a mai știut nimic de el. După război, după ce s-a întors acasă și s-au mai așezat lucrurile și-au cumpărat “ioșagul”, curtea pe care și-au construit casa, 25 de iugăre de pământ și pădure, căruță și animale, cu 90.000 de lei, bani câștigați în Câmpina și păziți cu strășnicie de tanti Maria pe toată durata războiului. Când totul mergea perfect, s-au trezit cu colectivizarea peste cap. “Soțul meu a primit “binișor” bătaie de la comuniști. Îl țineau în arest și trimiteau aici “lămuritori” care să mă convingă că e foarte bine în colectiv. Pentru că nu am vrut să semnăm actele, mi-au spus clar: “Vă înscrieți în colectiv sau nu vă mai vedeți soțul”. Ne-am înscris. A venit și el acasă și cu mâna lui a fost nevoit să-și dea cele două căruțe, calul, două vite, iugărele de pământ… și așa am ajuns de unde am plecat. Erau ani în care nu primeam nimic din recolta de la colectiv. Cel mai tare ne durea că în via pe care am plantat-o, comuniștii au băgat cinci familii și le-au făcut case. Nu poți trece ușor peste asta. Am suferit foarte mult, dar nu după bani și lucrurile pe care le-am pierdut, ci după viața noastră care nu mai părea să aibă rost. Din om care a muncit să își facă un rost, am ajuns mai săraci decât săracii. A fost și bine câte un pic. Dar nu mult”, ne-a spus privindu-ne în ochi Maria Pop.

Viața pe muchie

Cu o pensie de colectiv de 1,1 milion de lei lunar, tanti Maria nu se plânge că ar duce-o rău. Este la vârsta la care spune ea, nu mai are nevoie de multe. E fericită să aibă lângă ea o nepoată care o caută zilnic și copiii care, deși sunt departe, nu au uitat-o. De la București sau din Norvegia toți știu că acasă îi așteaptă mama și bunica. Ajunși și ei la o vârstă venerabilă, dau mai rar pe acasă. “Ultima dată când au fost toți deodată acasă s-a întâmplat la înmormântarea soțului meu. A murit fericit în 1992. Fericit că și-a văzut din nou pământul în proprietatea lui și că a reușit să îl mai lucreze măcar odată. Și-a dorit foarte tare lucrul ăsta. Numai că la înmormântarea lui singura persoană care a lipsit am fost eu, soția care i-a stat toată viața alături. Eram internată în spital, joi m-au operat și vineri soțul meu a murit”, își amintește cu tristețe tanti Maria.

De atunci, până acum două săptămâni, când și-a fracturat umărul, Maria Pop s-a descurcat singură fără ajutorul nimănui. Acum își mai face câte o zeamă lungă și așteaptă cu nerăbdare să vină dimineața pentru a își vedea nepoata care vine să-i aducă apă proaspătă, să îi facă cumpărăturile și să o mai întrebe de sănătate. Între timp, dacă se mai nimerește cineva prin poarta casei ca să o întrebe despre viața ei, trebuie să îi dedice Mariei timp pentru a-și spune povestea care se întinde pe 94 de ani. Noi am ascultat-o în limba română. La fel și vreo doi vecini care puteau să jure că nu știau nimic despre trecutul spectaculos al Mariei. Satul și-a mai dezvăluit încă o taină.

Eugenia KISS

Într-o zi liberă, prietena ei i l-a prezentat pe cel care trebuia să îi devină în scurt timp soț și pe fratele lui. În loc de o nuntă au fost două, pentru că Maria s-a îndrăgostit de Vasile Pop, astfel că cele două prietene au devenit și cumnate. Vasile a plecat de acasă, din Moșuni, pe Valea Prahovei, atras de banii care se puteau câștiga acolo. Lucrul în fabrica de vitriol îi aducea lunar peste 4000 de lei.

Soțul meu a primit “binișor” bătaie de la comuniști. Îl țineau în arest și trimiteau aici “lămuritori” care să mă convingă că e foarte bine în colectiv. Pentru că nu am vrut să semnăm actele, mi-au spus clar: “Vă înscrieți în colectiv sau nu vă mai vedeți soțul”. Ne-am înscris.