Capitularea Vaticanului

2006 va fi cunoscut în istoria omenirii drept anul care a consfințit pierderea definitivă de către Occident a bătăliei sale spirituale cu Islamul. Actul de capitulare a fost semnat de Biserica Catolică, în frunte cu liderul ei, Benedict al XVI-lea, care a sacrificat patrimoniul de credință creștin de dragul unei păci iluzorii cu lumea musulmană.

Poziția defensivă și defetistă adoptată de suveranul pontif după reacția vehementă a lumii musulmane față de menționarea unui citat negativ la adresa islamului în cadrul discursului de la Regensburg, din 12 septembrie, nu poate fi înțeleasă în afara contextului teologic al Conciliului Vatican II (1962-1965). Considerat cel mai important eveniment din secolul XX pentru Biserica Catolică, Conciliul a stat sub semnul “Aggiornamento”, adică a ceea ce Papa Ioan al XXIII-lea a definit drept o “modernizare a Bisericii, o punere de acord a ei cu noile condiții de viață din lumea modernă, făcându-ne acceptabili omului modern”. Cum însă trăsătura caracteristică a modernității este tocmai secularizarea, adaptarea Bisericii Catolice la mentalitatea omului modern a avut drept consecință diluarea și, în unele cazuri, chiar alterarea radicală a conținutului doctrinar al catolicismului. Derapajele dogmatice s-au manifestat în toate documentele adoptate de Conciliu, fie că a fost vorba de “Gaudium et Spes”, referitor la Biserica în lumea modernă, “Dignitatis Humanae”, referitor la libertatea religioasă, “Unitatis Redintegratio”, referitor la ecumenism sau “Nostra Aetate”, privind religiile non-creștine. Acest din urmă document, plin de ambiguități teologice, în care se afirmă că islamul adoră același Dumnezeu monoteist ca și creștinismul, a reprezentat o cotitură de 180 de grade față de poziția de până atunci a Bisericii Catolice în raport cu religia musulmană. Mai mult, “Nostra Aetate” a precizat că unii musulmani pot fi mântuiți în cadrul credinței lor, contrazicând astfel doctrina oficială milenară a Bisericii Catolice: “extra ecclesiam nulla salus” (“Nu există mântuire în afara Bisericii), confirmată în diferite concilii anterioare sau de către papi ca Inocențiu al III-lea, Bonifaciu al VIII-lea, Pius al IX-lea și Clement al VI-lea. Noile concepte teologice introduse de Conciliul Vatican II au apărut la nici șapte decenii după ce Papa Leon XIII avertizase în enciclica “Satis Cognitum”(1896) împotriva pericolului reprezentat de cei care, “în timp ce păstrează intactă aproape toată învățătura Bisericii, corup cu un singur cuvânt, ca o picătură de otravă, puritatea și simplitatea credinței pe care am primit-o prin intermediul tradiției de la Dumnezeu și Apostoli”.

Pilonii Coranului

Confuzia doctrinară instaurată de Conciliul Vatican II a ignorat faptul că învățăturile de credință ale creștinismului și islamului sunt diferite și contrare. În timp ce catolicii acceptă ca fiind adevăruri absolute Trinitatea, dumnezeirea lui Iisus Hristos, Învierea Sa, Evanghelia sau Biserica înțeleasă ca trup divino-uman al lui Hristos, musulmanii le resping pe toate acestea, considerându-le blasfemii pentru care singura pedeapsă posibilă este moartea. Departe de a respecta creștinismul, Coranul proclamă că islamul este singura și unica religie monoteistă cu adevărat. Musulmanii sunt învățați încă din copilărie că adepții creștinismului sunt niște politeiști care practică idolatria deoarece se închină la trei dumnezei. În ce privește Vechiul și Noul Testament, islamul recunoaște validitatea acestor cărți, însă consideră că ambele cărți au fost denaturate de evrei și creștini.

Un exemplu în acest sens este persoana lui Iisus, despre care Coranul susține că a fost un profet trimis de Allah, însă creștinii de mai târziu i-ar fi distorsionat mesajul și l-au transformat în “Fiul lui Dumnezeu”, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Dimpotrivă, musulmanii socotesc că Mahomed, „pecetea profeților”, îl întrece pe Hristos, că Iisus nu a ispășit pentru păcatele nimănui și că nu a murit pe cruce, fiindcă Dumnezeu l-a scăpat în mod miraculos din mâinile romanilor și ale iudeilor înainte de a fi răstignit. În consecință, musulmanii cred că Iisus a fost luat în ceruri, trupește, fără ca El să fi trebuit să moară. Astfel, prin negarea răspicată a morții pe cruce a Mântuitorului, afirmată clar în Evangheliile lui Marcu 15-16, Matei 27- 28, Luca 23– 24 și Ioan 19 – 20, Coranul neagă o dogmă esențială pentru creștinism, aceea a Învierii Domnului (Coran 4: 157: “Și ei ziseră: Sigur l-am omorât pe Mesia, pe Isus fiul Mariei, Profetul lui Dumnezeu. Însă ei nu l-au ucis, și nici nu l-au crucificat, ci numai așa li se părură că au făcut, pentru că în locul lui a fost pus un altul care îi semăna, și pe acesta îl uciseră, iar cei ce spun altfel, sunt în mare eroare, făcând numai presupuneri”.).

Pe lângă divinitatea lui Hristos, Coranul mai respinge și existența celei de-a treia Persoane a Trinității, Duhul Sfânt. Mângâietorul sau Paracletul la care Hristos face referire în Evanghelia după Ioan – Duhul Adevărului care călăuzește la tot adevărul -, este identificat de Islam ca fiind însuși Mahomed, profetul trimis cu misiunea de a restaura credința monoteistă, desfigurată de evrei și creștini.

Finalmente, în concepția islamică, Allah este singurul dumnezeu adevărat, care nu-și împarte divinitatea cu alții și nu este accesibil omului păcătos. El este considerat atât de perfect și de sfânt încât poate comunica cu omenirea numai printr-un lanț de îngeri și de profeți.

Islamul sau moartea

În cazul în care, chiar și după enumerarea atâtor contradicții doctrinare ireconciliabile, ideea compatibilității între creștinism și islam mai persistă în mințile unora, o atare credință este spulberată de legea islamică potrivit căreia o persoană ce își schimbă religia trebuie omorâtă. În această privință nu există diferende între vechii sau actualii învățați ce interpretează Coranul. Astfel, Al-Shafi’I, fondatorul uneia din cele patru școli ortodoxe ale islamismului sunni, declară că pedeapsa cu moartea trebuie să urmeze dezicerii (chiar parțiale) de Coran (“Dar oricare dintre voi se dezice (de Coran) și moare ca necredincios, lucrarea sa se va prăbuși în această lume și în cea viitoare, și ei vor fi dați focului pentru eternitate” – Surah II.217). La rândul său, Abul Ala Mawdudi (1903-1979), fondatorul Jamat-i Islami, poate cel mai influent gânditor musulman din secolul 20, subliniază că însuși Coranul cere pedeapsa cu moartea pentru apostați.

În tot acest context anticreștin, amplificat de reacțiile violente care au mers până la amenințarea cu moartea, incendierea de biserici și uciderea unei călugărițe catolice ca răspuns la citarea unei remarci negative despre islam, Papa Benedict al XVI-lea n-a găsit altceva de cuviință decât să-și ceară scuze și să exprime “un respect profund pentru toate religiile lumii, și în mod special pentru musulmani, care respectă un Dumnezeu unic”. Despre consecințele sumbre ale acestei capitulări teologice și morale în fața islamului, în numărul viitor.

Ioan BUTIURCÄ‚

În cartea sa, “Trei tentații pentru Biserică”, istoricul francez Alain Besançon, membru al Academiei de Științe Morale și Politice, face o analiză profundă a cauzelor pierderii de teren a catolicismului în fața islamului, plecând de la constatarea că “în prezent există mai mulți musulmani practicanți în Franța decât catolici practicanți”. Remarcând faptul că o parte din Biserica Catolică, și în special cea din Franța, este tentată de o “alianță” cu Islamul, Besançon explică această atracție printr-o “lipsă de cunoaștere aproape totală a islamului, a doctrinei și a modului său de acțiune. Majoritatea episcopilor sau clericilor nu socotesc necesar să studieze de o manieră aprofundată această religie, cu care ne confruntăm totuși în fiecare moment. Iar cei care fac acest efort nu au acces, în general, decât la lucrările marcate de influența lui Louis Massignon, profesor la Colegiul Francez până la moartea sa în 1962. Massignon a fost un mare orientalist, dar a răspândit două concepții false: ideea potrivit căruia Coranul ar fi o Deutero-Biblie, o repetare sau o continuare a Bibliei iudeo-creștine; și o a doua idee, nu mai puțin mincinoasă, după care islamul se înscrie în tradiția abrahamică, așa cum o definește Biserica.”Besançon atrage atenția asupra miopiei unei părți din Biserică, care, în numele unui ecumenism prost înțeles, “refuză în mod absolut să privească lumea actuală în termenii conflictelor, al taberelor opuse, al “șocului civilizațiilor”. Ea neagă, deci, tensiunile cu islamul sau, în cazul în care negarea este imposibilă, se comportă ca și cum ea ar fi principalul responsabil… Ecumenismul bine practicat – între Bisericile creștine și mai ales între creștini și non-creștini – presupune o foarte mare siguranță în mânuirea conceptelor teologice. El presupune în modul cel mai precis întâietatea doctrinei în fața “stărilor de spirit”. Compromisurile în acest domeniu, toate falsele simetrii pot fi extrem de periculoase. Sunt șocat, de exemplu, de derapajul care se manifestă în jurul conceptului (de origine islamică) de “religii ale Cărții”. Creștinii, care îl folosesc din ce în ce mai des, inclusiv în predicile de duminică, îl interpretează ca pe o devoțiune comună a evreilor, creștinilor și musulmanilor față de Biblie. În realitate, musulmanii dau acestui concept un cu totul alt sens: statutul inferior dar “protejat”, rezervat tuturor non-musulmanilor care se pot prevala de un text revelat, oricare ar fi el – evrei și creștini, dar și hinduși.”