Bolnăvicioasa inerție

Un fost ministru al guvernului trecut, dl. Dâncu (aflat printre extrem de puținii care au meritat o oarecare apreciere pozitivă, mai cu seamă pentru atitudini ce n-au sărit calul în materie de partizanat gratuit, cu consecințe infecte) spunea că “românii au vocația nedesăvârșirii”. și, din nefericire, iată că în ultimele luni avem un nou motiv pentru a-i da dreptate! Cu siguranță că propoziția i-a scăpat fostului ministru, precum porumbelul (alb, dar fără ramură de măslin), în lipsa aprobării din partea marelui șef-de-partid, il capo di tutti capi. Adică fără ca acesta din urmă să fi fost de acord cu ea, în prealabil. Că doar nu putea să zică “verde” pentru darea în eter a unei astfel de considerații care zgâria (sau chiar rănea) ideea de politică populistă. Dusă cu orice preț. Mai exact, cu prețul câștigării și al menținerii puterii.

În fine, au trecut zile și săptămâni destule (ca să nu mai zicem și luni…) de la lansarea marii mirări naționale numite “dosariada”. De parcă rezultatele unui astfel de demers ar fi trebuit să ne uimească, după o jumătate de secol de dominație securistă. Interesantă este, însă, pentru noi, cetățeni de rând și psihologi, dibăcia cu care s-a deviat (cu multe grade) de la drumul cel bun. Ca și când toată tevatura s-ar fi desfășurat după păgubosul model “ce-am avut și ce-am pierdut”…

Practic, ce s-a întâmplat? Într-o primă fază am tot auzit informații scandaloase. Ba că aia, ba că ăla, (mai ales) dintre cei ce ocupă scaunele de parlamentari și tronurile de arhierei au semnat angajamente de colaborare cu fosta securitate. După care, au urmat dezmințirile (fie suave, dar ferme, fie rapide și în sudori). Mișcarea următoare a constat în arătarea probelor, adică a hârtiilor semi-îngălbenite conținând rușinoasele pacte cu organul. Ne-am mai mirat o dată și-am zis de 3 ori “vai!”, după care am tăcut. Noi, majoritatea celor din fața televizoarelor ori din fața ziarelor. Așteptând. Căci, ce altceva să facem, nu?… Că doar nu noi facem istoria, nu?… Ci eventual cei câțiva care și-au sacrificat tot ce-au avut și s-au pus de-a curmezișul regimului timp de 50 de ani (și chiar după aceea). Ca noi să putem trăi la umbra lor. și să tăcem… Ah, era să uit! Că au fost și din ăia care sub brava protecție a anonimatului s-au apucat de compus și postat mesaje prin care-i făceau informatori, colaboratori etc., pe cei care-i criticau pe aceia dovediți a fi fost colaboratori. Reacție de apărare, desigur. Nemernicii fostului regim au strâns rândurile, strigând “hoțul” în numele semnatarilor (dovediți) de angajamente.

Pe când credeam că avem de-a face cu probe zdrobitoare, hop, sare iepurele din pălărie. Aproape toți împricinații s-au dovedit a fi liberi de orice mustrare de conștiință. Turnându-ne același text: cum că, vorba cântecului, n-au făcut rău la lume. și uite-așa, poporul a înghițit gălușca, iar ei au reînceput a urca în sondaje. Dramatic de ușor. Devenind din palizi, îmbujorați și din transpirați, parfumați. Că doară, săracii, au dat câte-o informație, pe ici, pe colo, au avut discuții amicale cu foștii securiști, dar n-au vătămat cine știe ce valori. Decât, eventual onoarea și drepturilor omului… Se pare, însă, că am fost setați cu toții să uităm două aspecte esențiale. 1. Protagoniștii angajamentelor au avut avantaje palpabile, fiind promovați, de urgență, de pildă, de la o banală școală de sat bănățean la o universitate de referință, sau dintr-un modest scaun preoțesc într-unul de municipiu-centru ardelean (exemplele putând continua…). Cu alte cuvinte, nu numai că nimeni nu le-a blocat fulminanta promovare, ci le-a chiar facilitat-o. În timp ce alții, la fel de capabili sau poate chiar mult mai buni, au rămas pe tușă. Pentru că n-au fost în grații. 2. Ne ținem de iertarea colaboratorilor, dar trecem cu vederea suferința celor ce-au dus o luptă cruntă. Nu pentru ei înșiși, ci pentru noi toți, pentru ideea de libertate. A fost profund tulburătoare mărturia unuia dintre acești oameni hăituiți ani și ani, făcută acum câteva zile (pe postul Național TV). Va să zică, săracii colaboratori inofensivi și lasă-i încolo de martiri! Pentru aceștia din urmă n-avem dreptul a-i ierta pe cei dintâi. Oricât de mică ar fi fost contribuția lor la siguranța sistemului. Cred, însă, că este prea târziu pentru astfel de principii. Căci, după toată tevatura ultimelor luni și după haosul din presă creat (intenționat?) cu privire la acest subiect, suntem gata să-i votăm din nou pe bieții foști colaboratori. și ne mai mirăm că am fost ultima țară din blocul esticelor comuniste care am scăpat (parțial) de blestem… Căci oricât de tare ar fi fost sistemul, n-ar fi rezistat (până azi?) fără pasivitatea ori fără naivitatea noastră. Așa că, din toată “dosariada” n-am văzut până acum, nici consecințe clare, palpabile, nici dosare pe internet, ca să le lectureze tot românul, nici atitudine tranșantă. Am văzut doar, vorba fostului ministru, vocația nedesăvârșirii…

Andreea CIUCÄ‚