Mirajul măririi

Nici unul dintre noi nu poate pretinde (dacă acceptă să nu se mintă) că nu-i place să viseze. Cu ochii deschişi. Măcar din când în când.  Doar că unii visăm din dorinţa de a împlini, alţii din necesitatea de a ne dovedi că suntem deosebiţi măcar pentru câteva clipe, unii din romantism, alţii pentru a ne relaxa (într-o lume nebună),  iar alţii din imaginaţie.  Dincolo de toate aceste motive plauzibile pentru evadarea temporară din realitate, în ungherul caracterului unora se mai conturează  altul specific: a visa din înverşunarea (sau din frustrarea) de a parveni. De a simţi izul puterii şi cefele celorlalţi aplecate în faţa lor. De a urla, de a da cu pumnul în masă, de a pretinde să li se recunoască merite cu care sunt paraleli. De a conduce cu teroare, ca singură posibilitate de impunere, ca substitut al respectului pe care nu-l vor primi niciodată. De a se zbate să probeze prin orice formă superioritatea faţă de precedentul leader al respectivului grup. De a cerşi aprecierea şi –cu naivitate- chiar admiraţia celor din jur. De a fi linguşiţi, adulaţi, idolatrizaţi, chiar dacă cei ce practică asemenea gesturi îndoielnice le-ar întoarce ostentativ spatele la prima adiere de vânt. Şi cu siguranţă li-l vor întoarce.
Până aici nimic malign, îmi veţi spune. Ce, dacă parvenitul ori frustratul visează să ocupe locul celui pe care altfel nu-l poate atinge ? Aproape că tind să vă dau dreptate. Adevăratele probleme apar, însă, atunci când, dintr-o evidentă pornire patologică, visul devine obsesie. Când orice acţiune este subsumată nevoii de a ocupa postul de conducere. De a fi şef, indiferent prin ce modalitate. Cazurile sunt atât de dese încât cunoscuta scară a valorilor şi-a pierdut cu totul importanţa. Să nu mai vorbim de bun-simţ. Din păcate, ele devin realitate cu concursul concret al altor şefi (mai mari) de aceeaşi teapă. A unora care au nevoie să se împresoare de oameni cu o calitate îndoielonică. Pentru că doar aceştia pot fi dominaţi. Şi să nu uităm că, încă, nu doar georgrafic, ne aflăm în Balcani.
Elementul surpriză nu încetează să se arate. Noul şef (cel parvenit şi frustrat) nu-şi găseşte liniştea nici după ungerea în funcţia pentru care a umblat cu limba scoasă. Obsesia patologică îl macină încă. Are impresia că orice ar face nu-l egalează pe cel dinainte. Se consumă îngrozitor, născând monştri. În timp ce strigă la subalterni până se îneacă cu propria salivă şi-i linguseşte, la rându-i, pe şefi, se gândeşte constant la anihilarea fizică şi spirituală a persoanei care a însemnat ceva pentru grupul condus acum de el. O copiază întru totul. (Imitaţie de slabă calitate.) Nu se simte bine decât folosind lucrurile ei şi nu poate gândi decât punându-şi dosul pe scaunul ei. Vrea aceeaşi imagine publică, aceeaşi percepţie din partea celorlalţi, aceeaşi simpatie. Practică (aparent) acelaşi stil de credinţă, doar că duminica rupe iconostasul, iar în cursul săptămânii asudă de răutate. Crede că fata morgana este adevăr. Că nu va pieri niciodată. Că toate abuzurile îi sunt permise ori chiar binecuvântate. Dar nu observă amplitudinea deşertului în care se afundă. Şi nimeni nu-l ajută să observe, nici măcar ce-i ce-l linguşesc asiduu. Pentru că nu merită. Iar deznodământul este unul divin, implacabil: “ce-i va folosi omului de va câştiga lumea întreagă, dacă îşi va pierde sufletul?”