Incompetența Casei Albe

Administrația Bush se face vinovată de incompetență strategică în privința Iranului, fiind responsabilă în bună măsură de actuala criză legată de programul nuclear inițiat de regimul de la Teheran. Concluzia aparține lui Flynt Leverett, director pentru problemele Orientului Mijlociu în cadrul Consiliului pentru Securitate Națională al SUA în perioada 2002-2003. În interviul acordat Institutului Central Eurasia Project, Leverett dezvăluie cum este percepută din interiorul Casei Albe criza iraniană.

4 Reporter: În anul 2003, Iranul a trimis o scrisoare Casei Albe prin intermediul ambasadorului Elveției la Teheran. Inițiativa a părut a fi o deschidere strategică spre un dialog cuprinzător. Administrația Bush a respins-o. Erați la Casa Albă pe atunci?

Leverett: Atunci când a sosit mesajul eram la câteva zile de momentul părăsirii administrației. Am văzut documentul. Reprezenta un start foarte promițător, un efort serios de a prezenta o agendă pentru rezolvarea chestiunilor litigioase dintre noi. Răspundea preocupărilor noastre față de programul lor de construire a armelor de distrugere în masă, de sprijinul acordat organizațiilor pe care le considerăm teroriste și de atitudinea lor față de conflictul arabo-israelian. De asemenea, ei doreau re-examinarea atitudinii noastre față de regimul lor, în sensul încetării eforturilor de a-l schimba, precum și alte chestiuni. Cred că ceea ce a fost foarte necugetat din partea noastră este că nici măcar nu am încercat să aflăm dacă demersul iranienilor este serios…

* R: Ce știu serviciile secrete americane despre programul nuclear iranian?

Leverett: Cea mai bună sursă de informații pe care o avem despre program sunt inspectorii Agenției Internaționale pentru Energie Atomică. Merită să ne reamintim că AIEA a avut dreptate în privința Irakului, în timp ce serviciile de informații americane au dat greș.

* R: Are Administrația Bush o politică coerentă față de Iran?

Leverett: Pe de o parte avem Departamentul de Stat și, într-o anumită măsură, comunitatea de informații, care au crezut că este necesar să intrăm într-un dialog cu Iranul. De cealaltă parte există Biroul Vicepreședintelui și Departamentul Apărării, care sunt de părere că e o idee proastă să discutăm cu iranienii. În toată această situație președintele este la mijloc. Niciodată nu și-a exprimat o poziție într-un sens sau altul, însă cred că punctul lui de vedere a fost să nu se angajeze prea mult în dialog. În cele din urmă, președintele va fi foarte șovăielnic să încheie un acord care i-ar cere să legitimeze Republica Islamică. El crede că este un regim esențialmente ilegitim. Acest fapt limitează serios opțiunile politicii Statelor Unite în raport cu Iranul.

* R: Bob Woodward zugrăvește un tablou al Casei Albe sfâșiată de rivalități și diferențe filosofice. Care este experiența dumneavoastră despre eșaloanele superioare ale guvernului?

Leverett: În ce privește acest aspect, cred că Administrația Bush este disfuncțională în moduri nemaîntâlnite până acum. Pot exista diviziuni în orice administrație; nici actuala nu face excepție. Însă nivelul fisurilor este mai profund și, ceea ce e mai grav, nu există nici o dispoziție de a rezolva diferențele pentru a produce o politică coerentă. Percepția mea este că secretarul de stat Condoleezza Rice a avut o prestație mai degrabă slabă în perioada în care a fost consilier pentru securitate națională. Una din îndatoririle consilierului pentru securitate, atunci când nu e posibil să se ajungă la un consens între responsabilii puterii, este să rezume opțiunile pentru ca președintele să poată să decidă. Acest lucru nu s-a întâmplat în cazul multor chestiuni importante…, referitor la Iran, de exemplu, însăși Rice a spus că nu poate fi vorba despre “marele troc” pentru rezolvarea problemei nucleare, că nu este vorba de normalizarea relațiilor. Acestea sunt cuvintele ei. A avut loc o schimbare tactică în sensul că, în anumite circumstanțe, am putea vorbi direct cu Iranul, dar la nivel strategic este vorba de aceeași politică. Într-adevăr, ambasadorul nostru la ONU poate să susțină că scopul final al politicii SUA rămâne schimbarea de regim fără ca cineva să-l corecteze.

* R: Vorbind despre “marele târg”, experții afirmă că fără garanții de securitate concrete, eventual sub forma unui pact de ne-agresiune, Iranul nu va semna nici un acord referitor la programul nuclear. Se pare că această rezistență față de acceptarea legitimității guvernului lor consolidează poziția “durilor” și îi încurajează să accelereze programul atomic.

Leverett: Și eu sunt pesimist în privința unui acord… Trebuie să le oferim o garanție privind securitatea și integritatea lor teritorială. Dacă comparăm pachetul de stimulente oferit Iranului de către europeni în august 2005 cu cel care a fost oferit la începutul acestui an de grupul 5+1, se poate observa că o diferență majoră este lipsa oricărei garanții reale de securitate. Diplomații europeni mi-au spus că au fost nevoiți să facă această schimbare pentru ca pachetul să fie acceptat de Administrația Bush.

* R: Unii experți, cum ar fi Zbigniew Brzezinski, susțin că lumea ar putea coabita cu un Iran nuclear. Care este părerea dumneavoastră?

Leverett: Înțeleg argumentele unor oameni ca Brzezinski. Există o logică în ele, dar problema este că nu știm cu adevărat ce s-ar întâmpla dacă Iranul ar deveni putere nucleară. Se prea poate ca urmările să fie ținute sub control. Dar în cel mai bun caz, o atare situație va complica enorm calculele strategice în această parte a lumii – pentru fiecare stat. Viața va deveni mult mai complicată. Tocmai de aceea mă întorc la argumentul “marelui târg”. Cred că “marele târg” este singurul mod de a dejuca nuclearizarea Iranului. Date fiind consecințele potențiale ale nuclearizării Iranului, de ce n-ar face Statele Unite acest lucru? Este atât de vădit în interesul nostru să acționăm astfel, încât a nu o face reprezintă echivalentul strategic al malpraxisului medical. Este vorba de un eșec real al conducerii SUA.

* R: Ce gen de sancțiuni ar putea fi aprobate de Consiliul de Securitate al ONU?

Leverett: Orice fel de sancțiune care ar putea avea o șansă de a trece prin Consiliul de Securitate va fi una foarte minimală. Va fi vorba, poate, de restricții impuse călătoriilor persoanelor care sunt legate direct de programul nuclear și de rachetele iraniene. Aș fi surprins dacă asemenea măsuri ar cuprinde restricții privind călătoriile vreunui înalt oficial iranian. Am putea avea anumite sancțiuni financiare care să țintească entitățile asociate direct cu programul nuclear. Aș fi foarte surprins dacă Consiliul de Securitate va dispune aplicarea de sancțiuni economice și financiare de mare amploare.

* R: De cât timp va fi nevoie pentru a se ajunge la un acord privind sancțiunile?

Leverett: Anticipez un interval de timp cuprins între 6 și 12 luni.

* R: Mulți experți cred că o lovitură militară împotriva Iranului ar fi o idee proastă, mai ales în contextul situației dificile din Irak. Înseamnă că se poate exclude această posibilitate tactică?

Leverett: Sunt de acord că o lovitură militară executată de Statele Unite este o idee proastă. Dar la un moment dat, probabil că în următoarele 12 luni, demersurile actuale ale președintelui în cadrul Consiliului de Securitate vor ajunge la un final. Cu certitudine, ceea ce vom obține de la ONU nu va fi de ajuns pentru a-i determina pe iranieni să stopeze programul lor nuclear. În acel moment, președintele se va confrunta cu o alegere foarte clară: fie va fi un simplu spectator și îi va lăsa pe iranieni să-și dezvolte decisiv capacitățile nucleare, fie va ordona lovituri militare pentru a încerca să întârzie această dezvoltare. Cred că, având în vedere cine este președinte, șansele alegerii opțiunii militare nu sunt minore. Este un risc real. Vom continua să lucrăm pe calea diplomației, dar în decurs de aproximativ un an, când diplomația va fi eșuat, riscurile unei lovituri militare nu vor fi neînsemnate.

Traducerea și adaptarea Ioan BUTIURCÄ‚