HARUL, lasitatea, RATIUNEA

„Pentru a iesi dintr-un univers concentrationar – spunea Nicolae Steinhardt în Jurnalul Fericirii, una din cartile de capatai revelate generatiei noastre dupa revolutie – exista solutia mistica (a credintei)”. În 31 ianuarie 2007, dupa aproape o luna de experienta carcerala, care subiectiv, pentru noi a durat poate o era, Aurelian Grama a fost eliberat, împreuna cu alti 2 jurnalisti- prieteni. Despre încercarile noastre de a duce aceasta încercare în har si în ratiune, despre un context neînteles de lasitati si frica si, mai presus de asta, despre încredere, prietenie si profesionalism as vrea sa va vorbesc aici. Asemenea bancului evreiesc spus noua, ca un moto, de unul din avocatii lui Aurelian pe culoarele Curtii de Apel: Vom avea un viitor de aur. Cu conditia sa rezistam prezentului.

Gherla: Lumea buna a închisorilor (post)comuniste

Sambata trecuta eram la Gherla sa vorbim cu Aurelian si sa-i mai aducem cateva lucruri din cele de care ar mai fi avut nevoie pentru a umaniza minimal un spatiu concentrationar. Voi, colegii si amicii nostri jurnalisti probabil va petreceati weekend-ul la schi ori în frenezia cumparaturilor si a reducerilor de pret de final de ianuarie. Sau, în cel mai bun caz, scriati dintr-un condei si dintr-un colt de constiinta plapanda, despre prezumtia de nevinovatie de care ar trebui sa se bucure ilustrii nostri politicieni si grei ai afacerilor locale, pasibili de a fi loviti în imagine de coliziunea cu mult famatul caz gazeta. Iar din nebagare de seama (sau dintr-o teribila frica-lasitate) ignorati tocmai esentialul: prezumtia de nevinovatie eludata total în cazul colegilor vostri de breasla, care zaceau în închisoare. Condamnati (inclusiv de multi dinte voi) înainte de a fi fost judecati. În acest timp, eu si fiul nostru dadeam pentru prima oara fata cu industria penitenciara de la Gherla. Cu ziua de vizita pentru miile de detinuti de drept comun care ispasesc social acolo, cu regulile stricte ale ghiseelor de vorbitor, ale proximitatii acceptate si ale atingerilor restrictionate. Desi tratati nediscriminatoriu la gramada, noi aduceam mai degraba cu ceea ce, în închisorile comuniste erau denumiti, pana nu demult, „politicii”. Iar Gherla are o terifianta traditie în acest sens. E drept ca oficial din anii 70 nu se mai foloseste acest termen, cu atat mai putin azi, cand lumea maniheist comunista, în alb si negru, s-a spulberat în mii de culori si spectre politice, iar puterea de monolit s-a desfacut în mii de capilaritati infiltrate la toate nivele sociale. Si astfel, în conditiile în care simbioza justitiei si a politicului a difuzat în societate ca turnesolul în apa, asa încat este aproape superfluu sa o mai arati cu degetul, „procese politice” nu mai exista, de drept. În fapt, însa…”justitia continua sa fie disputata politic”, dupa cum afirma însasi presedinta Asociatiei Magistratilor din Romania. Regulile de detentie, la Gherla si în alte parti pe unde i-au perindat pe ai nostri, sunt aceleasi pentru toti, si nu numai gardienii, dar si functionarimea judiciara se scapa sa-i numeasca pe arestati tot detinuti. Acum, gardienii aveau o oarecare condescendenta fata de noi: „-Ce sunteti cu detinutul, ma întreaba?” „-Nu-i detinut, domnule, e numai arestat preventiv!” „-Ma rog, domnisoara. În ce calitate? Sotia. Legala sau…prietena?” „-Sunt legala, ultra legala, le spun usor iritata, dar zambind. Iar din cand în cand si prietena.” Jurnalistii arestati-detinuti mai mult sau mai putin preventiv se bucura deci, de o vaga simpatie. Tacit, se stie despre ei ca sunt cei care au ajuns aici pentru ca au lovit cu pixul în mai marii zilei si în netrebniciile lor, au zgandarit un musuroi de interese, iar acum acestia, din razbunare, s-au napustit asupra lor ca sa-i înfunde. Pentru ca, dincolo de discursul Diicot-ului, de rechizitoriul sumar si plin de distorsiuni, preluat aproape la indigo de jurnalismul local imberb, ori de presa centrala orbita de interese infinit mai mari, aceasta este povestea nuda, simplificata pana la esential, care circula si va ramane în memoria colectiva a acestui caz insolit de intimidare. Printre miile de detinuti de drept comun de la Gherla, jurnalistii sunt tipul rar de locatari care, în loc de slanina, primesc la pachet o multime de carti si ziare si nenumarate coli de scris. E evident ca de la vremea „politicilor” încoace, regulile s-au îndulcit considerabil, incomparabil as spune. Dar puscaria e tot puscarie. Mai ales cand o faci înainte de a fi fost condamnat. Si pentru vina de a-ti fi facut cu incisivitate si tenacitate meseria: aceea de a da în vileag abuzurile alesilor locali, în publicatii construite de la zero, fara nici un spate financiar si politic. Ne-am întors de la Gherla, eu si fiul nostru, cu capul aproape explodandu-ne si cu sufletul facut cioburi. Revedeam zidurile închisorii si spectrul sau de anticitadela, de cimitir al destinelor sociale. Singura, marea lumina, frumusete si speranta de viata a acelui loc era pentru noi, paradoxal, cimitirul de la strada, din fata închisorii. Anul trecut acolo a fost înmormantat parintele nostru, episcopul greco-catolic Emil Riti, figura luminoasa, plina de har a rezistentei anticomuniste. Lui i-am încredintat si de aceasta data povara noastra, spre a o duce în Fata lui Cristos.

Luxul constiintei sau mizeria prosperitatii?

Am înteles de la început ca aceasta încercare se joaca în fata lui Dumnezeu. Ca în fata Lui trebuie sa ne reconsideram viata si sa ne întoarcem. Am înteles si faptul ca, desi în mod fundamental suntem singuri acum, nu suntem însingurati, ca harul lucreaza prin oameni. Unora le deschide mintea si sufletul, le ascute bisturiul constiintei si al ratiunii, altora le-o închide si le-o tulbura. Ca, o data intrati în malaxorul implacabil al Justitiei, trebuie sa urmam cursul ei sinuos, cu circumspectie, dar si cu speranta unui arbitraj finalmente corect. Cautandu-ne dreptatea, vom lasa în fundal lumea cocosata de lasitati, deformata de ticalosii si complicitati: mediatizarea negativa ca un lamentabil tratat de manipulare, vocea stravezie a procuraturii în materialele semnate cu nonsalanta de o specie ciudata de jurnalistii locali, condamnarile publice proferate cu manie proletara, înainte de judecata, marturii mincinoase date din frica, lasitate ori teribilism. Semne ale mizeriei prosperitatii. Vraja calaie a confortului care amorteste constiinta, principiile, prietenia, verticalitatea. Iar din frica de a nu pierde acest confort vine ispita minciunii si a lasitatii: Fa-te frate cu dracu pana treci puntea. Caci te poti usor amagi cu faptul ca, la urma urmei, Constiinta nu se vede (desi, din cand în cand doare, cu mult mai rau decat te-ar durea în diicot) pe cand, sa zicem, BMW-ul ti-l vede toata lumea. Iar daca îl pierzi, ce mai ramane din tine? Ramai gol pusca.

Pe de o parte aceasta lume cu accentele ei de infern despre care Sartre spunea: „Infernul sunt ceilalti”. Pe de alta parte cealalta lume, de lumina si de omenie, cu gesturile simple de verticalitate si de solidaritate. Iar în 31 ianuarie 2007, libertatea lui Aurelian a depins de o triada a ratiunii prin care Spiritul Sfant a lucrat în justitie.

Triumful ratiunii: Spectacolul unui recurs istoric

Punerea în libertate a lui Aurelian Grama, Dan Parcalab si Dorel Vidican, vechi prieteni absolventi de istorie la Cluj, a fost anuntata tarziu, în noapte, dupa mai bine de 2 ore de deliberari în urma unei sedinte de recurs memorabile. Singurul regret la finalul ei a fost ca nu am putut-o înregistra, pentru o arhiva personala, ca moment crucial în aceasta perioada de restriste-rascruce a vietii noastre. Si ca lectie de avocatura, exemplara, pe care aparatorii lui Aurelian au oferit-o în sala de judecata arhiplina. Flash-urile memorie mele îmi readuc acum retrospectiv atmosfera electrica, nervii întinsi la maxim, concentrarea teribila, schimbul de priviri de sustinere, lupta argumentelor juridice infailibile.

Daca ma distantez de miza ei uriasa, o privesc estetic, ca pe o reprezentatie de teatru geniala, a carei eficacitate a produs ceea ce asteptam cu totii de la tot ceea ce este profesie la rang de arta: starea de catharsis, vindecarea, eliberarea. Retin din sistemul argumentatiei imbatabile a avocatilor nostri eleganta si eficacitatea invocarii unui principiu de drept european: egalitatea armelor. Balanta, grav dezechilibrata pana acum, între greutatea argumentelor acuzarii si cea a apararii. În pauza, pe culoarele Curtii de Apel, aceasta sintagma crease rumoare printre jurnalisti; reusise sa le deschida mintile, sa-i provoace. Alte argumente din pledoariile electrizante ale avocatilor nostri reusisera sa le creeze disconfort, perplexitate, contradictii, admiratie. Se deschisesera amplu alte perspective. Sistemul infailibil al argumentelor apararii fusese pregatit de minti stralucite si purta în taina marca a trei perspective perfect complementare: o viziune taioasa de procuror, una extrem de nuantata de avocat, o perspectiva comprehensiva de judecator. Un spectacol al ratiunii demn de a intra în istorie. În istoria dreptului, a jurnalismului, în istoriile noastre personale si ale tarii în care ne încapatanam sa traim si sa construim, sa lasam o urma a trecerii noastre ca generatie.

de Sid Nedeea