Erotism și cordoane ombilicale

Tare mă bucur că v-ați repezit să citiți acest articol. Pretextul lui e sărbătoarea băștinașă a Dragobetelui, celebrarea tradițional ludică a anotimpului împerecherii păsărilor și a logodirilor impetuoase. Precum și împlinirea celor 10 zile de dragoste, clamate de mass-media spre împăcare între capra anglicizată a comercialului Sf. Valentin și varza autohtonă a năvalnicului Dragobete. Ehei, cum le-am ratat, fir-ar să fie; ne-au mai rămas, însă, anul acesta vreo 300 de zile asemenea, hai, fie, 260, dacă scădem și zilele de post. Deși, în post tot despre dragoste e vorba, și încă ce dragoste!

Aș vrea să vă avertizez, totuși, de la bun început, că habar nu am să vorbesc despre erotism. În schimb, la cordoane ombilicale parcă mă mai pricep. Ceea ce pot spune cu certitudine este că, uneori, erotismul și sexualitatea pot fi extraordinare forme de comunicare și de rezonanță. Și este așa, atunci când se petrec în imperiul tandreței ca grijă reciprocă față de celălalt. Acum câțiva ani, pregătindu-mi o temă de seminar, am găsit întâmplător într-o carte a unui onorabil filozof al istoriei, un insolit capitol despre sexualitate. Bineînțeles că m-am năpustit asupra lui și că, de-atunci, capitolul a devenit bibliografie opțională, ca înțelepciune de viață, pentru studenți. “Sexualitatea, spunea Paul Ricoeur glosând pe tema dragostei, este locul tuturor dificultăților, al tuturor tatonărilor, pericolelor, impasurilor, locul eșecului și al bucuriei. Iar între cele două căi ale sexualității – tandrețea și erotismul, care adesea tind să devină forțe opuse – “căsătoria, crede el, rămâne cea mai bună șansă pentru tandrețe”. Nu fără riscuri, de bună seamă. Despre acestea mă grăbesc să vă vorbesc, fără să prelungesc inutil preludiul livresc, știind cât sunteți de nerăbdători să trecem la miezul problemei.

Ne-am întrebat, probabil, “de ce mariajul omoară pasiunea?” Răspunsul, mai în glumă, mai în serios, ar fi că “dintr-odată te trezești în pat cu o rudă”. Știați anecdota, nu? Ei bine, îmi vine să adaug că aceasta ar fi, totuși, varianta fericită. Căci, în realitatea crudă și zeflemitoare, cel mai adesea ne trezim în pat măcar cu două rude. Asta pentru că, cel puțin unul dintre parteneri, mai cu seamă bărbații (oricât de inteligenți, ei sunt mai predispuși, iertați-mă, la imaturitate emoțională) vin în mariaj cu propriile mame. La figu-rat, firește. Este una din dependențele pe cât de absconse, pe atât de frecvente, care ruinează o căsnicie. Restul eroziunilor nici nu mai contează. Sunt doar pretexte. Iar dacă v-am scandalizat cu această afirmație aparent prea deșănțat-psihanalitică, vă spun că ea se originează în înțelepciunea biblică. Vă invit, deci, să recitim Noul Testament, Marcu (10, 1-12) și Matei (19, 1-9): “Pentru aceea va lăsa (va părăsi) omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa, iar amândoi vor deveni un singur trup. Așa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”. Ne cunoaște El prea bine sufletele, infinit mai bine decât am putea noi înșine să le intuim. Ne știe toate dependențele pe care ni le cultivăm iresponsabil și care ajung să ne domine, cordoane ombilicale nevăzute la care nici maturi nu renunțăm și care ne infantilizează lamentabil. Sunt dependențe recunoscute sau ascunse, blamate social sau dimpotrivă, acceptate tacit, ori de-a dreptul încurajate: de la banale dependențe de cafea sau tutun, la degradante dependențe de alcool sau droguri, până la nobile dar nu mai puțin pervers ruinătoare dependențe de muncă, de succes, de glorie; inclusiv istorica noastră dependență, ca nație și ca indivizi, de tătuci salvatori. De la telenovele, internet, știrile de la ora 5, la bârfe, intrigi ori șantaje emoționale pe care le practicăm neostoit cu cei dragi nouă, și sfâșietoarele lor caraghioslâcuri. În tot acest păienjeniș, singura, absoluta legătură pe care merită cu adevărat să ne-o cultivăm o viață, este dependența de Dumnezeu. (Ca să fiu onestă până la capăt, ideea aceasta am auzit-o la Camil, preot psihiatru, de la bi-serica Bob din Cluj. Dacă veți fi dornici de un duș rece de învățătură creștină și teologie rafinată, într-un stil socratic, îi puteți asculta predicile în fiecare duminică de la ora 17). Numai așa devenim oameni liberi, cum El ne vrea; liberi să ne iubim aproapele ca pe noi înșine. Iar pe noi înșine? Ei, asta nu e chiar simplu; și-ar fi o altă poveste în poveste.

Oricum, vine peste noi Dragobetele (sau ce-o fi venind), lăsați-o mai ușor cu cerebralitatea, cu introspecția, cu despicat firu-n patru; toate aceste preocupări hibernale par deșarte când orice boare de vânt, orice rază de soare, orice privire, chiar și nesuferitele ploi capătă accente tandru-erotice. Ce-i sigur e că am intrat în postul Paștelui și suntem chemați să ne primenim sufletele pentru a trăi pe viu marea Dragoste în toate stările ei de agregare: Eros, Philia, Agape.

Sid NEDEEA