Adevărul despre Învierea lui Hristos

Învierea lui Iisus Hristos este cel mai de seamă eveniment petrecut vreodată în istoria omenirii. Este evenimentul prin care Domnul Iisus a biruit moartea, consecința păcatului adamic și a făcut posibilă restabilirea relației omului cu Dumnezeu prin credința în jertfa de pe Golgota. Importanța acestui act este incomensurabilă, pentru că, în ultimă instanță, destinul etern al fiecărui om depinde de felul în care se raportează la realitatea Învierii.

Relatările evanghelice privind prinderea, judecata, condamnarea, răstignirea și Învierea lui Iisus Hristos frapează, mai mult decât orice, prin sobrietatea lor. Se simte că intenția Evangheliștilor n-a fost să consemneze evenimente strict istorice sau să scrie texte cu valoare estetică. Ei au procedat astfel, deoarece Învierea lui Hristos este un act capital, o intervenție dumnezeiască atât de clară, încât nu necesită nici comentarii, nici cosmetizări. Totuși, în mod firesc, unele întrebări au apărut și unele precizări sunt realmente utile. Le vom prezenta în continuare, în speranța că vor fi de folos atât creștinilor dedicați, cât și celor care se mai îndoiesc de realitatea și însemnătatea învierii lui Hristos. Acestora din urmă le vom spune că nu putem crede în Învierea lui Iisus dacă nu credem mai întâi în moartea Lui. Deoarece au fost unii oameni, care au emis teorii conform cărora, Iisus a fost doar într-un leșin profund pe cruce sau în comă, iar ulterior, în mormânt, pe piatra rece și-a revenit, trebuie să arătăm adevărul. În acest scop, este necesar să realizăm chinurile și tortura suferite de un om care a fost biciuit, apoi răstignit.

Patimile lui Iisus

Din relatările Evangheliștilor, știm ce s-a întâmplat în ultimele ore din viața lui Hristos. După ce Iisus a fost prins în grădina Ghetsimani și adus în fața Sanhedrinului, mai marii sinagogii l-au condamnat la moarte și l-au trimis guvernatorului roman al Iudeei, Ponțiu Pilat, pentru împlinirea sentinței. Atât Noul Testament, cât și literatura rabinică indică foarte clar că Pilat a încercat să se opună condamnării lui Iisus, pe Care-L considera nevinovat. El s-a spălat în public pe mâini, a apelat la Irod Antipa, a organizat o veritabilă scenă a suferinței pentru a înduioșa poporul (arătarea lui Iisus biciuit, legat și cu cunună de spini), a încercat să-l amnistieze pe Iisus cu ocazia Paștilor, dar fără succes. În cele din urmă, după ce autoritățile iudaice au amenințat că-l vor acuza de trădarea Cezarului (pentru că Iisus s-ar fi declarat Împărat, uzurpând, chipurile, autoritatea acestuia), Pilat a cedat. Iisus a fost condamnat să moară prin cel mai groaznic supliciu din acea vreme – crucificarea, considerată de Cicero “servitutis extremum summumque supplicium” – cea mai extremă formă de pedepsire a sclavilor și “crudelissimum taeterrimumque supplicium” – cea mai crudă și mai dezgustătoare pedeapsă.

Flagelarea

Cum în Roma antică crucificarea era precedată întotdeauna de flagelare, Iisus a fost supus mai întâi biciuirii cu așa-numitul “flagrum”, un bici scurt cu cozi de piele de lungimi diferite, în care erau împletite bile de fier sau bucăți ascuțite de oase de oaie. Înainte de a fi flagelat, osânditul era dezbrăcat de hainele lui, iar mâinile îi erau legate cu funii de un stâlp. Spatele, fesele și picioarele celui legat erau biciuite de mai mulți soldați. Deși iudeii limitau prin lege numărul de lovituri la “patruzeci fără una”, romanii nu aveau o asemenea limită, victima aflându-se astfel la cheremul biciuitorilor. Severitatea torturii depindea de dispoziția soldaților și avea menirea de a slăbi victima până în pragul morții. Textele existente în acea vreme descriu cu lux de amănunte consecințele flagelării: “bilele de fier provoacă răni profunde, iar oasele ascuțite lasă brazde adânci pe trup. Pe măsură ce biciuirea continuă, bucăți de carne se desprind din trup, lăsând să se vadă pe alocuri osul. Sângele țâșnește și se scurge în șuvoaie pe pământ”. După ce a trecut prin toate aceste chinuri, Iisus a fost victima unui alt obicei al vremii – adeseori, după biciuire, soldații îl batjocoreau pe osândit. Soldații romani, amuzați de faptul că Iisus pretindea că este rege, i-au pus o robă pe umeri, o coroană de spini pe cap, și un baston de lemn pe post de sceptru în mâna dreaptă. Apoi, l-au scuipat, și-au bătut joc de el și l-au lovit în cap cu bastonul de lemn.

Crucificarea

În această stare de slăbiciune fizică și mentală, Iisus a fost obligat, după un alt obicei al vremii, să-și ducă în spate crucea, de la locul flagelării până la cel al crucificării, în afara zidurilor orașului Ierusalim. Deoarece o cruce cântărea în jur de 135 de kilograme, osânditul purta doar partea transversală a acesteia, care avea între 35 și 55 de kilograme. Crucea era așezată pe ceafa victimei, care era însoțită până la locul crucificării de o gardă militară romană, condusă de un centurion. La locul execuției, osânditul era aruncat cu spatele la pământ și cu brațele întinse și era fixat de cruce cu ajutorul unor cuie de fier, lungi de aproximativ 13-18 centimetri și late de un centimetru. Cuiele erau înfipte în palme sau la încheieturile palmelor, precum și în labele picioarelor. După baterea cuielor, crucea era ridicată în poziție orizontală, iar deasupra capului osânditului era fixată o plăcuță, pe care erau scrise numele condamnatului și crimele pentru care era pedepsit. Victima mai supraviețuia între 3-4 ore și 3-4 zile, în funcție de severitatea traumatismelor provocate de biciuire. Până în clipa morții, victima trecea prin chinuri îngrozitoare: venele sfâșiate și tendoanele zdrobite provocau o durere atroce, rănile inflamate începeau să se cangreneze, iar arterele, mai ales cele ale capului și stomacului, se umflau din cauza sângelui închegat. La toate acestea se adăugau setea arzătoare, foamea și amețeala. În plus, cel crucificat era obligat să suporte durerea provocată în urma secționării nervilor de la încheieturile mâinilor și din picioare. Din cauza poziției nenaturale, greutatea corpului presa asupra mușchilor intercostali, stânjenind expirația și provocând crampe și contracții musculare. Fiecare respirație devenea tot mai greoaie, până când, în final, victima murea asfixiată, cu trupul golit de sânge. Toate acestea, cât și faptul că soldații au străpuns cu sulița coasta lui Isus din care a curs sânge și apă, dovedesc că moartea fizică, în trup, a fost o realitate pentru Mântuitor.

Învierea Domnului

Acest fel de a pieri, ales de Dumnezeu, a fost o încununare a kenozei (golirii de Sine), practicată în Întrupare de a doua Persoană a Sfintei Treimi. Într-adevăr, și actul Învierii s-a petrecut în ascunsul nopții, în același anonimat ca și Nașterea Mântuitorului. Deși este cel mai mare eveniment al istoriei umane, nu știm cum s-a derulat. Ne-au rămas doar câteva semne. Cel mai “evident” este mormântul gol. Nimeni nu a contestat vreodată, nici măcar în literatura rabinică, ostilă lui Hristos, existența mormântului gol din Ierusalim. Evanghelistul Matei (28, 11-15) arată că imediat după Înviere, oficialitățile evreiești au răspândit zvonul că trupul lui Iisus ar fi fost furat de ucenici. Ipoteza furtului trupului de către ucenici este lesne de combătut. Se știe foarte bine cât de ușor l-au părăsit aceștia pe Iisus, în momentele cele mai grele. Mai mult, în zilele care au urmat crucificării, apostolii au stat ascunși, de teama autorităților. E de prisos să mai spunem că, în aceste condiții, ei nu s-ar fi încumetat să se apropie de mormântul lui Iisus, mai ales că acesta era păzit de o gardă de soldați romani. Tocmai din aceste motive, cea mai măreață dintre toate dovezile Învierii este transformarea vieților ucenicilor lui Iisus. Când mesajul Învierii le-a fost vestit întâi, ei erau neîncrezători, dar din momentul în care s-au convins, nu s-au mai îndoit niciodată. La răstignire ucenicii erau fără speranțe; în prima zi a săptămânii inimile le clocoteau de siguranță și speranță. Din 12 bărbați, 11 au murit ca martiri pentru că au crezut două lucruri fundamentale: că Iisus a Înviat și că El este Fiul lui Dumnezeu. Cum se justifică schimbarea uluitoare a acestor oameni într-un timp atât de scurt? Simpla dispariție a trupului lui Iisus din mormânt nu ar fi putut să le transforme spiritele și caracterele. Trei zile nu ar fi fost de ajuns pentru înfiriparea unei asemenea legende care să-i afecteze într-o asemenea măsură. (S.G.)