Filé de istorie, la farfurie tricoloră

Guvernanţii au dat din nou cu mucii-n fasolea cu cârnaţi, servită drept porţie de patriotism cu prilejul Zilei Naţionale. În timp ce românilor din piaţa publică le cădea din gură o bucată de sarma direct în paharul cu vin de pomană, politicienii-miliardari făceau gargară cu discursuri de doi lei şi îşi frecau burţile cu lecţii de istorie. Cel mai uşor lucru este să gângureşti tâmpenii patriotarde când ai stomacul plin şi contul doldora din furtişaguri.
Politrucii naţiei au vrut să se legitimeze din nou prin evocarea celor care, demult, se aflau în fruntea ţării şi îşi trag acum sufletul în manualele de istorie. S-a vorbit de la tribună despre vitejia înaintaşilor (care de atâta “sânge în vene” n-au avut tupeul să atace pe nimeni şi să ocupe teritorii vecine, în vremuri în care toată lumea făcea asta, dar noi nu eram în stare de nimic), despre istoria zbuciumată (sic!- de parcă alţii au avut-o mai puţin zbuciumată) ori despre domnitorii noştri curajoşi (care mai mult au plătit biruri şi au făcut plecăciuni, decât au luptat).
Chiar dacă au avut multe puncte slabe, voievozii de acum câteva sute de ani sunt, oricum, net peste mincinoşii, demagogii şi nesimţiţii care ne conduc astăzi. Vi-l închipuiţi cumva pe Iliescu cel Bătrân, stând rezemat în paloşul dreptăţii; ori pe Năstase cel Ferchezuit, mânuind buzduganul pe cal; ori pe Văcăroiu cel Ameţit, învârtind coasa la beregata turcilor. Ei umblă însoţiţi de gărzi de corp de teamă să nu-i plesnească peste ceafă vreun român, darămite să mai sară la luptă ca să apere graniţele. Dacă pe vremuri inamicii erau traşi în ţeapă iar soldaţii neamului trăgeau cu tunul în oştile duşmane, astăzi liderii naţiunii trag ţepe de sute de mii de euro şi tunuri de milioane de dolari.
Oricum, istoria e grea şi, în goana după supravieţuire, mulţi au uitat-o. Cum altfel se poate explica faptul că de 1 Decembrie s-a dansat Hora Unirii (fie şi metaforic)!? Pentru uituci e bine de amintit că Hora Unirii aparţine altei perioade şi este “emblema” Unirii Principatelor Române (Moldova şi Ţara Românească) sub Al. I Cuza, la 24 ianuarie 1859. “Vin la Milcov (râul care era graniţa dintre cele două principate româneşti – n.a.) cu grăbire, să-l secăm dintr-o sorbire” sunt nişte versuri din Hora Unirii care nu trezesc un prea mare fior ardelenilor, prin simplul fapt că ei erau atunci “în străinătate”. A dansa Hora Unirii de 1 Decembrie, la Alba Iulia, este similar cu a face pârtie artificială vara, la Sinaia.
Pe lângă incursiunea în analele (scuzaţi, domnuÂ’ Năstase) istoriei a mai fost pâine şi circ. Perfect tradiţional! Sărăcia naşte monştri, iată tristul adevăr istoric al democraţiei noastre. Pe român îl satisface orice, câtă vreme e gratis. Şi e în stare ca pentru o sarma de pomană să voteze orice îi cere donatorul. Nu m-ar mira ca, pentru un cotlet de porc cu cartofi prăjiţi, unii patrioţi să-şi schimbe şi cetăţenia taman de Ziua Naţională.
Chiar dacă fasolea e grea la stomac, asta pe român îl deranjează mai puţin decât recent inaugurata bancnotă de 1.000.000 de lei (hai să trăieşti, nene Iancule!) care pică mult mai greu la duodenul inflaţiei. Festivismul deşănţat este exact ceea ce ne mai lipsea pentru a îmbălsăma frumos economia de piaţă nefuncţională şi a o aduce în faţa poporului să o sărute ca pe nişte moaşte sfinte. Patriotismul liderilor români nu se măsoară în discursuri, ci în ceea ce fac pentru ţaraÂ… unde n-au făcut nimic. Aşa alegători, aşa conducători. Aşa Zi Naţională, aşa viaţă în România.

Radu BĂLAŞ