Batalia de la Marengo

Situat în mijlocul câmpiei care se întinde în fata Alessandriei, între un drum marginit de duzi ce ducea la Tortona si un pârâu, micul satuc Marengo avea sa dea numele uneia dintre cele mai celebre batalii ale epocii napoleoniene.

Înainte cu o zi de batalia de la Marengo, Napoleon Bonaparte era nedumerit. Pe o ploaie torentiala, Primul Consul a urcat în vârful turnului din San Giuliano, pentru a scruta câmpia. Privind de acolo, Napoleon si-a dat seama ca satul Marengo era o pozitie cheie. În acelasi timp, Bonaparte s-a aratat surprins de faptul ca inamicul nu a luat masuri mai eficace de aparare.

Napoleon îsi rasfirase fortele în momentul în care l-a trimis pe Desaix cu o parte din armata spre Novi. În dimineata zilei de 14 iunie 1800, Napoleon a fost trezit de bubuitul tunurilor. Austriecii au iesit din Alessandria, au aruncat doua poduri peste Bormida si se pregateau sa iasa în câmp deschis. Furios la culme, Napoleon i-a trimis lui Desaix ordinul de a se întoarce cât mai repede la Marengo.

Aproape de înfrângere

Napoleon nu avea decât cincisprezece tunuri, în timp ce feldmaresalul Melas avea peste o suta de piese de artilerie. Batalia a devenit în scurta vreme violenta. Artileria austriaca, de sapte ori mai numeroasa decât cea a lui Bonaparte, a reusit sa faca sparturi sângeroase în rândurile trupelor franceze. Curând, francezii au început sa bata în retragere, sub presiunea a 40.000 de austrieci.

Batalioanele franceze angajate în lupta si-au terminat cartusele, dar au fost salvate de garda consulara, care a sosit încarcata cu munitie. Schimbul de focuri a reînceput cu intensitate, dar munitiile fiind insuficiente, batalioanele franceze au cedat din nou. Decimata, armata franceza a fost constrânsa sa dea înapoi în fata imperialilor. De sus, din clopotnita bisericii din San Giuliano, Napoleon, îngrijorat, dar simulând calmul, a aruncat în lupta garda consulara. Grenadirii calare, în uniforme stralucitoare, au sarjat în galop, dând peste cap cavaleria inamica.

Baronul de Melas s-a batut cu înversunare; si el îsi pusese în joc tot viitorul, o eventuala înfrângere obligându-l sa capituleze. Napoleon avea sa-si aminteasca în vremea exilului din insula Sfânta Elena de modul admirabil în care s-au batut austriecii la Marengo.

Sarja grenadirilor nu a reusit sa ofere infanteriei franceze decât un scurt moment de respiro. Austriecii îsi reiau ofensiva cu vigoare, în vreme ce francezii se retrag în perfecta ordine. La amiaza, convins de victorie, Melas, usor ranit, s-a retras în Alessandria, lasându-l pe seful sau de stat major, generalul Zach, sa organizeze urmarirea francezilor. Melas a trimis la Viena un mesager care sa dea de veste împaratului si Consiliului aulic ca invincibilul Bonaparte a fost învins. De cealalta parte, statul-major din preajma lui Napoleon nu-si ascundea nelinistea. Ofiterii erau convinsi ca batalia a fost pierduta. Acelasi lucru l-a crezut si Desaix, sosit pe la orele doua cu trupe proaspete, 8.000 de oameni. Desaix i-a spus lui Napoleon: “Generale! Batalia este pierduta.” Apoi, uitându-se la ceas, a adaugat: “Nu-i decât ora 3, avem timp sa câstigam alta.”

Victoria lui Desaix

Generalul Berthier a primit din partea Primului Consul ordinul de a trece la ofensiva si a încerca sa transforme retragerea în asalt. Austriecii, siguri de victorie, îsi pusesera deja frunze la chipiuri si înaintau cu armele la umar, “de parca se pregateau sa se duca acasa.” Nici nu mai acordau atentie francezilor, considerându-i în completa debandada.

Situatia nu era deloc asa; soldatii lui Napoleon si-au recapatat încrederea în momentul în care trupele lui Desaix si-au facut aparitia pe câmpul de lupta în rânduri strânse, fara graba, “ca o padure pe care vântul o face sa freamate.” Artileria a fost plasata în intervalele dintre brigazi si un regiment de cavalerie grea încheia coloana. Austriecii au fost loviti de mitralii, obuze, focul puscasilor; peste tot, tobele au dat semnalul trecerii la atac. Imperialii au fost surprinsi de atacul pe cât de neasteptat, pe atât de impetuos. Cu un elan irezistibil, Desaix ataca la baioneta.

Pentru francezi, la orele doua, totul fusese doar jale si spaima. Era înfrângerea si sfârsitul carierei militare si politice a lui Napoleon. La orele cinci însa, francezii erau învingatori. Bonaparte a cucerit pentru a doua oara Italia.

Toata artileria franceza, concentrata sub ordinele lui Marmont, a secerat coloanele austriece care, dezorientate, au batut în retragere. O sarja executata de cavaleria lui Kellerman a transformat retragerea austriecilor în deruta. Armata lui Melas nu mai este decât o turma înspaimântata care se îngramadeste pe podurile de peste Bormida pentru a se pune la adapost înapoia zidurilor cetatii Alessandria.

Din pacate, Desaix a cazut lânga San Giuliano. În timp ce înainta în fruntea unei semibrigazi usoare, un glont i-a strapuns pieptul. Napoleon a dat ordin ca înhumarea corpului prietenului sau sa se faca în capela azilului Marele Saint-Bernard. Monumentul funerar, un basorelief, a fost gata abia în 1805 si Bonaparte a avut ciudata idee de a transmite bernardinilor, pentru a fixa lespedea funerara o mistrie, un cancioc si un sort de zidar.

A doua zi dupa victoria de la Marengo, emisarii austrieci au plecat din Alessandria pentru a cere armistitiul. Bonaparte l-a acordat, cu conditia ca austriecii sa evacueze imediat Mantua, întregul Piemont si Lombardia. În plus, Napoleon a mai cerut ca orasele fortificate sa fie predate împreuna cu artileria lor. Dupa încheierea armistitiului, Napoleon a intrat în triumf în Milano, pe jumatate înabusit sub flori. În câteva zile a reorganizat Republica Cisalpina si a dus negocieri cu trimisul papei Pius al VII-lea.

La Paris se raspândisera zvonurile cele mai pesimiste. Circulau vesti despre “o înfrângere nemaipomenita” si despre “moartea unui mare comandant”. Guvernul era consternat. Se preconiza o întâlnire a consulilor si ministrilor în vederea stabilirii masurilor necesare pentru înlocuirea lui Bonaparte daca acesta ar fi fost ucis sau învins ceea ce parea a fi foarte probabil si, totodata, sinonim.

Vestea victoriei a provocat un adevarat delir. Parizienii s-au adunat pe strazi si în piete. Cârciumile au fost pline pâna noaptea târziu si nu s-a baut nici un pahar cu vin care sa nu fi fost închinat republicii, Primului Consul si armatelor franceze.

Ioan BOTIS

Desaix si nu Napoleon

Daca efectivele conduse de Desaix nu apucau sa se întoarca la timp, batalia care se angaja la Marengo nu putea decât sa le fie favorabila austriecilor, a caror superioritate numerica era zdrobitoare. Mai ales detractorii lui Napoleon sunt foarte expliciti în aceasta privinta.

“La orele trei dupa amiaza, dupa o rezistenta deznadajduita, armata lui Bonaparte decidea retragerea, iar Melas putea sa considere victoria austriaca un fapt împlinit. În acel moment însa, catre orele cinci, calauzit de zgomotul tunurilor, si-a facut aparitia generalul Desaix, cu divizia Boudet. Efectul surprizei a fost, asupra austriecilor total; ei credeau batalia terminata. La orele zece, trupele lui Melas treceau înapoi Bormida; înfrângerea franceza se transformase în victorie. Ea s-a datorat revenirii lui Desaix, cazut în lupta putin timp dupa aceea, si nu geniului militar al lui Bonaparte. Din acest punct de vedere, diferitele relatari ale bataliei, începând cu buletinul armatei din Italia si terminând cu dictarile de la Sfânta Elena, reprezinta o versiune foarte remaniata a acestei lupte, în care meritul lui Desaix este minimizat în favoarea prim consulului.” – Jean Toulard

“O zapaceala magnifica”

“Sub aspectul ei militar, batalia de la Marengo a fost un bogat subiect de speculatiuni. Marengo a fost o batalie haotica, confuza, foarte putin condusa, iar victoria s-a datorat tenacitatii Primului Consul si valorii soldatului francez”, sustine Gheorghe Eminescu. Într-o scrisoare trimisa unui unchi de-al sau, tânarul Maurice Dupin, tatal scriitoarei George Sand, participant la batalia de la Marengo, descrie haosul care a caracterizat batalia:

“Pan! Pan! Paf! Înainte! Sunati atacul! În retragere! În baterie! Suntem pierduti! Victorie! Scapa cine poate! Alergati la dreapta, la stânga, la mijloc, reveniti, ramâneti, plecati, sa ne grabim. Pazeste-te de obuz! În galop! Capul jos! Iata un obuz care ricoseaza. Morti, raniti, picioare mai putine, brate amputate, prizonieri, bagaje, cai, catâri, strigate furioase de victorie, de durere. O prafarie a dracului, o caldura de infern, o confuzie, o zapaceala magnifica. Iata în câteva cuvinte o idee clara si neta asupra bataliei de la Marengo de unde nepotul Dvs. a revenit teafar, dupa ce a fost rasturnat împreuna cu calul sau de o bomba.”

Consolidarea pozitiei lui Bonaparte

Victoria obtinuta de francezi a fost indiscutabila, dar pierderile au fost atât de mari si armata franceza a fost atât de extenuata încât o exploatare imediata a victoriei a fost imposibila. Austriecii dispuneau de forte superioare capabile, sub o conducere priceputa si energica, sa câstige victoria finala, însa demoralizarea trupelor, dar mai ales a comandantului, era completa. Marii capitani din acea epoca, când tehnica nu ocupa un rol decisiv, spuneau ca trei sferturi din victorie se câstiga cu moralul si ca o armata nu este învinsa decât atunci când se crede învinsa. La Marengo, armata lui Melas si însusi feldmaresalul nu mai credeau în victorie.

Din cauza oboselii si a pierderilor pe care armata franceza le-a avut, Bonaparte s-a grabit sa accepte armistitiul cerut de Melas. Prin semnarea armistitiului, Austria a pierdut într-o zi si-ntr-o singura batalie ce câstigase într-un an si în zece batalii.

Victoria de la Marengo a avut pentru desfasurarea ulterioara a evenimentelor o influenta covârsitoare, atât pe plan intern, cât si extern. Ea a consolidat în asa masura pozitia lui Bonaparte în interior, încât el a putut trece fara riscuri la o dictatura pe fata. Dar aceasta victorie, oricât de mult uimise Europa, nu rezolva problema pacii. Austria dispunea, chiar învinsa în Italia, de forte importante si nu era dispusa la concesii prea mari. A fost nevoie de o noua campanie franceza în Germania pentru a pune capat razboiului prin tratatul semnat la Lunéville.