Julio sau elogiul tandretei
Sobru, elegant, într-un costum impecabil, cu pleoapele lasate peste ochii între-deschisi înspre el însusi, aproape nemiscat pe scena, însa cu tot freamatul sau interior revarsându-se în tonalitatile calde, joase, catifelate, îndelung lucrate ale vocii sale si în dansul fin de alge marine al degetelor sale patetice, de amant suprem, asa concerteaza de decenii pe toate scenele lumii, cu acelasi succes unanim, Julio Iglesias. O orchestra îl acompaniaza frenetic, iar alaturi, trei prezente suave feminine îl sustin vocal desenând coregrafic ritmuri de salsa. O pereche de dansatori profesionisti de tangou traverseaza la rastimpuri scena spintecând aerul fierbinte al noptii cu miscari maiestuos languroase.
În deschiderea concertului de la Sibiu din 16 iulie 2007, celebrul spaniol ne-a multumit fiecaruia pentru toti acesti ani în care i-am ascultat cu dragoste muzica. Muzica lui Julio este toata viata mea de dinainte, spunea entuziasmata o doamna dupa concert. Si nu e putina vreme. Înca din anii 70, de la debutul sau în neuitatul Cerb de Aur, pâna acum, indiferent de vremuri, de regimuri politice, de valurile modei si arabescurile vietii, l-am ascultat visatori, cu mic cu mare, femei si barbati si îl vom asculta, probabil, si de acum încolo îmbatrânind elegant odata cu el.
Iar asta se întâmpla peste tot în lume, din Argentina pâna în Japonia, din Australia pâna în Groenlanda. O atesta si numarul record de discuri vândute în lume, si meridianele concertelor sale. În biografia sa legendara, frângerea de destin petrecuta la 20 de ani într-un accident care îi curmase bucuria de a juca fotbal de performanta i-a adus, discret si providential, tovarasia stinghera a unei chitare daruite pentru a-i tine de urât adolescentului semi-paralizat si trist. De atunci cântecele pe care a început sa le compuna i-au deschis aripile largi înspre alte orizonturi.
De unde vine vraja perena a muzicii lui Iglesias? Ce ne leaga pe toti de acest cântaret, asa ireductibil diferiti cum suntem unii de altii? Cum e posibil sa mergem la concertele lui si cu bunica, si cu pisica si sa plecam de acolo fericiti fiecare în felul nostru?
Cred ca ceea ce ne leaga este pur si simplu tandretea. Fiorul ei traverseaza transversal si longitudinal generatiile si continentele, într-un limbaj universal, simplu, cu economie de cuvinte si prinos de emotie si de sensibilitatea. De aceea Julio poate cânta cu acelasi efect de transa, si în spaniola, si în franceza, si în japoneza, si în chineza. Muzica lui respira tandrete, cheama tandretea ca paparudele ploaia, iar vremea ei se arata, din fericire, perena. În toate vârstele noastre ea este prezenta, latent sau în plina glorie: prezenta cu anticipatie, în visele necoapte ale preadolescentilor, traita (sau ratata) din plin la vârsta maturitatii, privita peste umar, ca amintire a zapezilor de alta data. Vremea tandretei nu trece cu una cu doua si aproape oricând mai avem ceva timp sa ne ajungem din urma.
Acestea sunt coardele pneumatice pe care Julio le face sa vibreze în fiecare dintre noi, în asta consta, poate, senzualitatea catolica a muzicii si a prezentei sale. Erotism cald si duios, fara nici o umbra de vulgaritate. Chiar si în ultima parte a vietii (mereu suntem în ultima parte a vietii, de altfel), spaniolul acesta nu foarte aratos, însa extrem de tandru elegant, întruchipeaza într-un mod misterios iubitul etern, arhetipal.
