TREPTELE RAIULUI (6)

Subliniam în articolele precedente ca începutul drumului spre vesnicia Raiului depinde total de întelegerea perfecta a legilor stabilite de Dumnezeul Creator al tuturor celor vazute si nevazute, ce ne cheama ACASa pe Calea pregatita si deschisa de Hristos si de prooroci. Fiecare din cele zece porunci se defineste ca o treapta absoluta si obligatorie a urcusului, raportata la actualitatea tumultoasa a începutului de mileniu. Orice derogare sau neatentie se resimte. Urcusul spre înaltimile ceresti nu este cu putinta sub povara pacatelor. Doar eliberati de ele putem porni ascensiunea sufleteasca catre Împaratie.

Interdictia blasfemiei este proclamata cu fermitate în a treia porunca: “Sa nu iei numele Domnului, Dumnezeului tau în desert, ca nu va lasa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în desert numele Lui” (Dt. 5, 11)

Batjocorirea celor sfinte, a Bisericii, a Lui Dumnezeu, a icoanelor si a slujbelor, sunt condamnate si aspru pedepsite daca nu înceteaza prin sincera pocainta marturisita si prin autocenzurare. Blestemele si înjuraturile se aduga dureros pacatelor ce aduc mânia Domnului peste oamenii pacatelor.

Aceste vechi si rele obiceiuri ale neamului românesc au fost pomenite cu durere în predicile Sfântului Ierarh Mucenic Antim Ivireanu, în urma cu trei sute de ani, când, asa cum a rostit în predica la Duminica Vamesului, greul pacat al blasfemiilor împotriva Domnului si a Bisericii Sale era înradacinat în popor: “Iara noi, având lege, facem tot împotriva legii si suntem mai pacatosi decât toate neamurile si decât toate limbile;… ca ce neam înjura ca noi, de lege, de cruce, de cuminecatura, de morti, de comândare, de luminare, de suflet, de mormânt, de coliva, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie si de toate tainele sfintei biserici si ne ocarâm si ne batjocorim însine legea?!… Oare nu înjuram cu acestea toate pe Dumnezeu? Oare nu ocarâm cu acestea poruncile Lui?” Avem, iata, marturia dureroasa a pacatului secular al înjuraturilor adresate Bisericii si Bunului Dumnezeu, care rabda si asteapta renuntarea spasita la blasfemiile de tot felul, “ca nu va lasa Domnul nepedpsit pe cel ce ia în desert numele Lui”. Despre consecintele injuriilor adresate dumnezeirii îi previne Sfântul Antim pe contemporanii sai de acum trei secole, dar si pe pacatosii de astazi: “si acestea toate se trag din necredinta noastra; ca ni s-au împietrit inimile noastre întru rautati, ca umblam ca niste cai sirepi, far-de zabala si far-de rusine, pâna vom cadea în vreo prapastie si vom pieri”. Cu aceste fapte ne laudam ca suntem crestini! O, vai de capetele noastre! Ci mai mare osânda vom lua, de nu ne vom pocai si de nu ne vom lasa de rautatile noastre. Ca zice Hristos: “Nu cei ce-mi zic mie doamne, doamne, vor intra întru împaratia ceriului, ci cei ce fac voia mea”.

Sfântul Apostol Pavel afirma ca Taina faradelegii lucra în lume înca din vremea primilor crestini; iar noi vedem cum în tulburarile prezentului, faradelegile s-au înmultit, iar multe dintre ele s-au preschimbat în “legi”. Au aparut chiar si legi noi, potrivnice dumnezeiestilor porunci sinaite, “justificate” de pretinse principii ale înnoirilor ce se petrec în lumea începutului de mileniu. Inventivitatea vicleniei unora declara mincinos ca “hotul neprins e negustor cinstit”.

Oare pagâneasca zicala “fa-te frate cu dracul pâna treci puntea” nu îl face pe bietul ispitit de acest gând rau, sa ia în desert numele Domnului si puterea Sa nemarginita, de ajuta la nevoie pe oricine îsi pune nadejdea în Tatal ceresc?

Sa nu iei numele Domnului în desertul filozofilor, exclama indirect Parintele Dumitru Staniloae în paginile cartii adresate, nu atât autorului Marelui Anonim, cât mai ales naivilor care înca se mai lasa tentati sa cada în mreaja imaginatiei cu pretentii gnoseoloogice ale poetului filozof Lucian Blaga, autorul, printre altele, al volumului intitulat cu îndrazneala Cunoasterea Luciferica (1933), despre care se pastreaza în presa româneasca o suspecta tacere aprobativa.

Cartea lui Lucian Blaga Religie si Spirit provocase reactii puternice în rândul teologilor vremii, care îi reprosau autorului “gândirea lui neromâneasca si neortodoxa”, dealtfel clar reiesita dintr-o asemenea fraza: “Religia, indiferent de complexitatea ei, sta totdeauna sub imperiul categoriilor stilistice ale spiritului omenesc, supunându-se lor cu aceeasi docilitate ca si toate celelalte manifestari de cultura” (p. 188) Relativizarea religiei prin egalizare cu alte “manifestari de cultura” a stârnit pe buna dreptate dezaprobare si critici; asemenea, o alta afirmatie ce-l distanteaza pe Blaga de crestinism: “Metafizica participa preponderent sau exclusiv pe calea cunoasterii la ordinea pe care omul si-o reveleaza”. Se vede de aici ca revelatia dumnezeiasca data lumii prin Duhul Sfânt proorocilor si apostolilor, Bisericii si fiecarui crestin, este uzurpata si înlocuita eretic de ordinea pe care omul si-o reveleaza. De aici si pâna la supraomul lui Nietzsche nu-i decât un pas, pe care Lucian Blaga nu ezita sa-l faca, nu însa înainte de a-si continua si completa eroarea în care se afunda: “Prin religie fiinta umana se autototalizeaza în fata ordinei ce si-o reveleaza, adica fiinta umana participa la ordinea în chestiune cu cunoasterea, cu afectele, cu vointa, cu presimtirea, cu intuitia, cu imaginatia si cu tot fondul subconstient al dorintelor si sperantelor, al erosului, mai mult, cu tot felul de a gândi rational si irational, mai mult chiar, cu tot felul sau de a gândi si de-a simti magia” (p. 181) Toate acestea sunt porti ale fiintei umane deschise ispitelor luciferice, dintre care irationalul si magia s-au constituit înca din perioadele precrestine ca instrumente ale vracilor pagâni supusi duhurilor izgonite din ceruri.

Gravele erori ale filozofului au fost prompt si necesar sanctionate de Parintele Dumitru Staniloae în cartea sa Pozitia d-lui Lucian Blaga fata de crestinism si ortodoxie (Telegraful Român, Sibiu 1942, Ed. Paideia, Bucuresti, 1997), al carui capitol al III-lea, O filozofie religioasa anticrestina, aseaza în lumina ortodoxiei negurile aberante emanate de scrierile unui, dealtfel, talentat autor, prins însa în mreaja configurarii unui utopic sistem filozofic personal, cladit peste religie si deasupra lui Dumnezeu, caruia chiar i-a nascocit un alt nume!…

Marele Anonim a sedus imaginatia filozofului înca din 1934, când s-a strecurat în paginile volumului Cenzura Transcendenta ca un pseudonim sonor si voit inedit, al divinitatii, altul decât cel stiut si recunoscut din paginile Bibliei iudeo-crestine. Cartea este o prelunga lamentatie împotriva anonimului nevazut care zadarniceste eforturile de investigatie ale omului si îi limiteaza sansele de a-l cunoaste pe creator si intentiile lui fata de creatie si de creatura constienta. Sentimentul de restriste al lui Lucian Blaga este cumva explicabil, dar deloc îndreptatit. Distantarea sa de dogmatica ortodoxa si de viata liturgica l-a departat si de Logosul revelat pastrat în paginile evangheliilor. Planul dumnezeiesc de mântuire a lumii se face înteles treptat fiecaruia în masura în care este dorit.

Autoblocarea în care s-a aflat l-a condus la stabilirea unui sistem propriu: Eonul Dogmatic (1931) pe care si-a întemeiat apoi esafodajul precar al unei conceptii în care “dl. Lucian Blaga îl declara pe Iisus Hristos simplu om, divinizat cu ardoarea unui grup în care se formase cu timpul un mit mesianic, ca o productie subiectiv omeneasca” (Pr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 35)

Nici alti contemporani ai sai din perioada interbelica nu l-au scutit de criticile lor. Astfel Mircea Vulcanescu scrie în eseul sau “Blaga: Eonul dogmatic” aceste pertinente remarci: “nu întelegem cum se poate construi ceva, de sine în afara de sine, altfel decât ca un joc de iluzii, ca o fictiune…” si ca orice alt joc de iluzii, ideile filozofiei blagiene sunt doar o biata fictiune, care însa cade în grava eroare a blasfemiei culturale ce îsi îngaduie cu aroganta, nepermisiva libertate de a da o interpretare total falsificata a planului dumnezeiesc de mântuire a lumii.

Dar unele articole recente, ca acela din revista Rost semnat de Razvan Codrescu, propune o anume întelegere toleranta a lui Blaga “judecându-l în sistemul lui de referinta” pentru ca “sub cerul unui crestinism viu e loc atât pentru marile adevaruri cât si pentru marile închipuiri”. Nu însa când aceste mari închipuiri sunt un pericol de subminare ale Adevarului Lui Hristos ce trebuie aparat si consolidat pentru perpetuarea lui în constiinta religioasa tot mai fragila a tineretului, care iata, este apt sa vada corect si sa exprime limpede, în pagina aceleiasi reviste un gând în articolul Blaga, poetul fara mistica: “Un monism al absentei”, unde “viermele abstractiunii macina sâmburele ritmic al descatusarii” (Mircea Platon, Rost, nr. 3, mai 2003),

Pericolul desertului este mare pentru toti cei care se ratacesc în el.

Articolul urmator previne cititorii de primejdia desertului metafizic.

Alexandru Mihail Nita