TREPTELE RAIULUI (7)

Subliniam în articolele precedente ca începutul drumului spre vesnicia Raiului depinde total de întelegerea perfecta a legilor stabilite de Dumnezeul Creator al tuturor celor vazute si nevazute, ce ne cheama ACASA pe Calea pregatita si deschisa de Hristos si de prooroci. Fiecare din cele zece porunci se defineste ca o treapta absoluta si obligatorie a urcusului, raportata la actualitatea tumultoasa a începutului de mileniu. Ori ce derogare sau neatentie se resimte.

Urcusul spre înaltimile ceresti nu este cu putinta sub povara pacatelor. Doar eliberati de ele putem porni ascensiunea sufleteasca catre Împaratie.

Calea este brazdata de obstacole vizibile si curse mascate vânatoreste de aparente nevinovate, în care caderea este sigura fara o instruire preventiva; grija noastra se cere a fi îndreptata spre toate formele ascunse de negare a Creatorului, mai ales în acelea care par a fi crestinesti, dar nu sunt.

Sa nu iei numele Domnului, Dumnezeului tau în desertul metafizic…

Metafizica, termen lansat în antichitate de lucrarea lui Aristotel Fizica, careia i s-a anexat un capitol meta (dupa), a capatat de câteva secole o alta conotatie, ca ramura a filosofiei idealiste în intentia utopica de atingere a cunoasterii absolute, dincolo de studierea fenomenelor naturale, spre domeniul spiritual, imperceptibil simtual, dar intuit, comentat si dificil de definit, ca orice domeniu speculativ.

Gândirea precrestina a cunoscut variate încercari de descifrare a sensului vietii umane. Scrierile lui Platon continua de peste doua milenii sa fie citite si sa influenteze pe cautatorii adevarului, dar ele nu pot avea capacitatea deplinatatii revelatiei crestine ce deschide drumul nesfârsit catre cunoasterea lui Dumnezeu, El Înusi infinit si necuprins de limitata gândire umana.

Încercarile de asezare în sisteme filosofice a infinitului dumnezeiesc sunt mereu sortite esecului si ratacirilor pagubitoare, din pricina deficientelor de abordare a unei realitati prea înalte pentru o instrumentatie rudimentara.

În euforia celor doua decenii ale României întregite s-au conturat câteva directii importante de influenta: cea istorico-politica a lui Iorga, filosofico-spirituala a lui Nae Ionescu, Eliade, Cioran, politico-crestina a lui Codreanu si cea ortodoxa a lui Crainic, Staniloae, cu culminatia mistica ortodoxa a Rugului Aprins de la Antim. În diversele manifestari ale acestor pozitionari erorile au fost inevitabile, ca si esecurile.

Predici de dezmeticire

Asupra devierilor de la dreapta credinta din acea perioada s-a pronuntat cu pertinenta Ioan Gh. Savin în cartea sa Iconoclasti si apostati contemporani, o “predica de dezmeticire pentru francmasoni, teozofi si spiritisti”, cum o caracteriza G.D. Mugur într-o conferinta tinuta în martie 1934 la sala Dalles din Bucuresti. Lucid si fin observator al alunecarilor periculoase de la învataturile lui Hristos, profesorul Savin scrie despre “marele reviriment sufletesc al tinerei generatii de azi, care-si încalzeste sufletul din tezaurul dumnezeiescului Mântuitor”, dar atrage atentia ca “acest crestinism îsi are partile lui de umbra si uneori de deformare. E de ajuns sa ne gândim la crestinismul “iudeofob” al d-lui A.C. Cuza, împartasit de o mare parte din studentimea crestina, sau la cel, cu totul aparte, al “Arhanghelistilor” d-lui Corneliu Codreanu pentru a ne ilustra afirmatiile”. Înca din 1927 profesor de apologetica în învatamântul universitar la Iasi, Chisinau si Bucuresti, constata cu durere în paginile cartii amintite ca, “suntem fata de dogmele credintei de o groaznica, aproape ofensatoare ignoranta”. Lipsa de aprofundare a dogmaticei ortodoxe este pricina multor erori: “Din cauza acestei ignorante, pactizam cu doctrinele si asociatiile cele mai ireconciliabile cu crestinismul. Suntem crestini si totusi frecventam, ca membrii asidui, lojile francmasonice!” si continua cu fervoare apelul sau la trezvie catre apostatii contemporani: “Ne închinam Mântuitorului Hristos, dar în acelasi timp o facem pe membrii devotati ai societatilor teosofice, exultam dupa magismul indic sau mesianismul lui Krishna Murti!”

Iata doar câteva dintre directiile distantate de crestinismul hristocentric, frecventate de ignoranta românime interbelica, avida dupa exotismul importat cu inconstienta usurinta din occidentul decadent, prezentate critic de I.G. Savin, nu fara a sublinia solutia de corectare: “Avem în crestinism cel mai larg si mai categoric imperativ al dreptatii sociale si al înfratirii universale si totusi cautam remediile pe caile anarhiei revolutionare, sau ne tinem mortis de coada ligilor internationale de pacificare universala. Daca crestinismul nostru ar fi mai adânc si mai activ, am gasi în el suficiente retete salvatoare”.

Falsitatea metafizicii

lui Nae Ionescu

Cursurile de metafizica tinute la Universitatea din Bucuresti în anii 1928 si 1929 s-au bucurat de o larga si entuziasta audienta a unui tineret atras de noutatea unui domeniu cvasi exotic ce prevala ambiguitatatea continutului. Despre sensul cunoasterii rationale a nevazutelor realitati spirituale, Nae Ionescu îsi avertizeaza studentii de la bun început, dupa ce a punctat esentele dogmatice ale crestinismului, ca metafizica nu este un instrument de mântuire, ci doar o încercare de cunoastere. Mântuirea este posibila doar prin Tainele Bisericii, prin urmare, zice profesorul, metafizica se adreseaza, atentie! (n.n.), celor care au ratat mântuirea si cauta o formula de echilibru interior. Usurinta condamnabila cu care a deschis larg portile ratacirilor filosofico-religioase nu doar studentilor sai, ci unei generatii de naivi cautatori ai cailor spre înaltimile Adevarului, avea sa produca însemnate suferinte atât discipolilor, cât si mentorului.

Pornind de la ideea ca iubirea este un “instrument mistic de cunoastere”, Nae Ionescu face aceasta grava afirmatie: “Impresia mea este ca fenomenul care a contribuit mai mult la falsificarea conceptului de iubire este crestinismul” (Curs de Metafizica, Ed. Humanitas, 1991, p. 123) Eroarea este repetata în pagina urmatoare: “Toata dezorganizarea (?!) care s-a produs în metafizica crestina si în valorificarea crestina a existentei provine tocmai din falsificarea acstui concept al iubirii” (p. 124) Cu regret regasim eroarea preluata si de unii dintre discipolii sai, printre care si Mircea Vulcanescu.

Pornind de la premisa poruncii a unsprezecea “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau si din tot cugetul tau s…t Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti (Mt. 22, 37-39), Nae Ionescu stabileste falsa concluzie ca iubirea de sine ar stabili masura iubirii aproapelui. Mai departe aduga insinuant: “Dar daca eu nu ma iubesc pe mine însumi?”, întrebare ce reflecta de fapt starea lui sufleteasca, incapabila de iubire. Acesta e miezul deficientiei logice de abordare a dilemei.

Iubirea aproapelui este mai întâi dumnezeiasca; nu-l poti iubi pe cel de lânga tine daca nu ai iubire fata de Creator, izvorul permanent al iubirii ceresti ce se revarsa pretutindeni, izvor din care cine bea, are de unde oferi si altora.

IUBIREA cereasca nu se aseaza decât în vasele sufletelor curate, spalate prin sfintele Taine într-o deplina si neîntrerupta viata liturgica.

Se afla oare Nae Ionescu la o astfel de curatenie spirituala? Raspunsul îl aflam în sarcasmul multor articole publicate în revista Cuvântul, de unde a lansat atacuri verbale si la adresa Patriarhului Miron Cristea. Raspunsul Înaltului Ierarh a fost unul neasteptat dar semnificativ: a pus sa se zugraveasca în Catedrala Patriarhala, în scena Judecatii de Apoi, un diavol mare negru avînd chipul preofesorului Nae Ionescu.

Porunca Iubirii ne îmbratiseaza pe toti cu nespusa bucurie pe care doar Mântuitorul lumii, Iisus Hristos ne-o poate darui prin darurile Duhului Sfânt. Trebuie ca noi sa ne straduim a merita Iubirea Lui, bucuria nesfârsita izvorâta din Lumina Lina a Sfintei Slave.

Alexandru Mihail Nita