Treptele Raiului (14)

Intentia acestui motto ce se repeta la începutul fiecarei trepte este aceea de a aminti cititorilor credinta românilor de la poalele Carpatilor, ca meleagurile noastre sunt un “plai la poarta de Rai”. Frumusetea mereu schimbatoare de la albul zapezilor la albul mugurilor în floare spre aromele fructelor din miez de vara si la covorul auriu al frunzelor zburate de vântul ce se racoreste dinspre ploile tomnatice, acest maret tablou dumnezeiesc l-a cuprins si poetul în slove de neuitat: “De treci codrii de arama, de departe vezi albind // si-auzi mândra glasuire a padurii de argint. // Acolo lânga izvoare iarba pare de omat // Flori albastre tremur ude în vazduhul tamâiet”…Minunate sunt lucrarile Domnului în ograda lumii pe care o iubeste atât de mult încât L-a trimis chiar pe Fiul Sau aici, la noi, cu parinteasca chemare: ACASa, la cerurile vesniciei unde ne asteapta.

Masa Împaratului

din gradina Raiului

Aminteam saptamâna trecuta de hainele curate ce trebuie sa le purtam la masa Împaratului din gradina Raiului, curatate si albite de toate petele ce întineaza mintea, sufletul si trupul. Fiinta noastra, alcatuita din tarâna însufletita de suflarea de viata a Creatorului, este mult mai atrasa de podoabele lumesti decât de cele spirituale. Admiram îmbracamintea altora si înca mai gândim ca haina face pe om, de aceea, din dorinta de a fi si noi priviti cu admiratie, ne aplecam pofta spre noutatile trecatoare ale modei, ispita costisitoare ce aduce paguba, nu doar a cheltuielii, dar si a invidiei altora ce ne judeca dupa criteriile lor, nu întotdeauna potrivite cu asteptarile noastre.

Lupta pentru efemer…

România aderata la Europa moderna si-a risipit fiii si fiicele peste mari si tari, unde se câstiga mai multi arginti, dar se pierde sufleteste. Gândul la afaceri prospere, masini noi si vile cu piscina îi framânta pe multi. Pentru a le obtine se fac mari si grele eforturi pentru care cele 24 de ore ale zilei nu ajung, necazurile se aduna, coruptia, taxele, formalitatile birocratice si concurenta coplesesc pe bietul om ce viseaza la fericirile lumesti si uita cu totul de viata sufleteasca, de linistea unei vacante, de pacea interioara, de sarbatorile crestine, de bucuria familei în buna întelegere si respect, de iubirea divina revarsata peste cei care o cauta. Când sanatatea se subrezeste asigurarile medicale si costul tratamentelor înghit bruma de câstig. Tristeti si deznadejdi cuprind pe sarmanul visator care nu mai stie încotro sa-si îndrepte pasii. Se ajunge la saturatia acumularilor negative, a situatiei aparent fara iesire si strigatul se îndreapta inevitabil spre Dumnezeu.

Întâlnirea cu fiul risipitor

Ne regasim în pilda biblica a fiului ce a plecat în lumea larga pentru a afla bucuria placerilor tineretii, cheltuind pentru aceasta averea primita de la tatal sau. Dar când resursele s-au epuizat a urmat momentul adevarului, criza de identitate si prabusirea în suferintele saraciei, a dispretului celor din jur care pretuisera nu persoana sa ci banii lui, risipiti în petreceri si desfatari. Întoarcerea la sursa bunatatilor parintesti s-a dovedit a fi lunga, dureroasa, dar salvatoare.

Fiecare dintre noi am trecut prin astfel de momente ale vietii distantate de binele Creatorului, atrasi de tandrele himere ale permanentelor ispite.

Însa regasirea fericirilor pierdute a fost întotdeauna o dubla bucurie, a fiului, dar si a Tatalui. Reciprocitatea aceasta poarta un nume nou, inexistent în sfintele scripturi si nici în scrierile patristice sau filocalice, desi semnificatia de acolo si-o trage…

Sinergia, conlucrarea

divino-umana

Grecescul sinerghia se traduce ajutor, cooperare, tainica conlucrare dintre Harul Lui Dumnezeu si vointa omului, conditie absolut necesara mântuirii. Omul fara Dumnezeu nu se poate salva din lumea pacatelor si a patimilor, asa cum fiul risipitor nu a mai rezistat singur, pierdut în desertaciunile unde îl ratacise duhul pribegiei inutile, ci s-a întors spasit acasa.

Mâna Lui Dumnezeu este întinsa neîncetat omului, asa cum a pictat-o Leonardo da Vinci în marea fresca a Creatiunii de pe plafonul Capelei Sixtine de la Vatican. si omul trebuie sa raspunda la fel, sa întinda mâna pentru a primi ce i se cuvine pe calea curatirii sufletesti, spre regasirea locului pierdut unde este asteptat de Tatal si de Fiul, mângâiat de Duhul Sfânt.

Calatoria reîntoarcerii Acasa este întesata de capcane bine ascunse ce ni se descopera doar în lumina dumnezeiasca la care trebuie sa apelam mereu, asa cum facea regele David: “Doamne, strigat-am catre Tine, auzi-ma; ia aminte la glasul rugaciunii mele, când strig catre Tine, auzi-ma Doamne!” (Ps. 140, 1) Chemarea Domnului nu poate fi sporadica, doar la nevoie acuta, ci repetata, precum ne învata psalmistul în cântarea urmataore: “Cu glasul meu catre Domnul am strigat, cu glasul meu catre Domnul m-am rugat” (Ps. 141, 1)

Întelegem ca si noi, astazi, se cuvine sa strigam din toata fiinta pe Domnul pentru a fi ascultati si pentru a primi bun raspuns la nevoile noastre: “Varsa-voi înaintea Lui rugaciunea mea, necazul meu înaintea Lui voi spune” (Ibid., 2)

Dialogul cu Dumnezeu, cununa sinergiei

si continua profetul David în vesetul al treilea, secventa relationala cu Domnul: “Când lipsea din mine duhul meu, Tu ai cunoscut cararile mele” (Ibid. 3) Demersul conlucrarii divino-umane se clarifica definitiv, cararile noastre Îi sunt cunoscute, mai mult decât atât, aflam ca, “În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursa mie” (Ibid. 4)

Aici se afla cheia ce deschide poarta labirintului, rugaciunea, strigarea catre Dumnezeu se face auzita, iar raspunsul Lui este cel dorit si asteptat, ne descopera cursele din cale, capcanele de care ne fereste, asa cum afirma profetul David: “Luat-am seama de-a dreapta si am privit, si nu era cine sa ma cunoasca” (Ibid.5) Iata cum purtatorul de grija îl acopera pe cel aflat pe cale, încât tâlharii care îl asteptau cu capcana pregatita nu îl mai cunosc, iar consecinta imediata este disparitia temerii: “Pierit-a fuga de la mine, si nu este cel ce cauta sufletul meu” (Ibid. 6) Cine sa fie oare cel ce cauta sufletul?

Raspunsul ne poarta imediat cu gândul la Iov, cel îndelung si greu încercat de Dumnezeu în urma ramasagului cu diavolul, caruia i s-a îngaduit sa-i umple viata sarmanului Iov de mari necazuri si trupul de boli, dar sa nu se atinga de sufletul lui. Asadar puterile dumnezeiesti se lupta sa apere sufletele dreptilor de ispitele diavolesti care si ele încearca sa obtina aceeasi comoara daruita omului ce pretuieste mai mult decât toate bogatiile lumii.

De îndata ce teama profetului David s-a risipit, iata ca acesta revine la strigarea lui, dar de asta data spre recunostinta: “Strigat-am catre Tine Doamne, zis-am: “Tu esti nadejdea mea, partea mea esti Tu în pamântul celor vii” (Ibid. 7), dupa care adauga înca un element de importanta capitala pentru cei care vor sa urmeze calea Raiului: “Ia aminte spre rugaciunea mea, ca m-am smerit foarte” (Ibid. 8) Smerenia a fost, este si va fi întotdeauna virtutea cea mai însemnata a omului în fata Lui Dumnezeu, în totala opozitie cu ingratitudinea arogantei luciferice. Iar finalul psalmului încununeaza eforturile calatoriei: “Pe mine ma asteapta dreptii, pâna ce-mi vei rasplati mie” (Ibid.10)

Psalmii 140 si 141 se cânta împreuna cu psalmul 103 în fiecare seara la vecernie în manastiri, biserici si în casele multor credinciosi, cu deosebit folos duhovnicesc pe calea mântuirii. Cine va încerca se va convinge cu mare bucurie.

Alexandru Mihail NITA