Lungul drum al slovei catre fapta

Nu ne nastem toti cu aceleasi daruri. Si nici cu aceleasi defecte. Importanta ramâne, însa, cautarea si pastrarea unui echilibru. Demers în care un anume autocontrol (statornic) si o anume autoapreciere (cu masura) sunt esentiale.

Zicem despre unul ori despre altul cum ca nu-i de nicio treaba pentru ca îi lipseste asta sau ailalta dintre calitatile pe care le consideram necesare (fie cu titlu general, fie pentru o situatie speciala). Sau pentru ca are te miri ce defect, împrejurare în care respectivul individ devine (dupa unele standarde) de nesuportat.

Istoria (cu victoriile, esecurile si zbaterile ei) ne învata, însa, ca oricum o dam si oricât o învârtim, curajul se defineste ca fiind o calitate în sine. Iar lipsa acestui atribut uman duce la o imagine jalnica a fiintei cugetatoare deposedate (cu propria voie) de el. În absenta lui ramânem niste insi purtând în sân frica cea datatoare de rele (prin actiune ori omisiune).

Problema curajului într-un mod shakespearian (adica de genul „a fi sau a nu fi”) s-a pus si la conferinta internationala organizata (dintr-o binecuvântata initiativa), saptamâna trecuta, de Consiliul Superior al Magistraturii. De altminteri, nu-i o chestiune nici nou invocata si nici macar de curând supusa dezbaterii. Înca de acum 10 ani magistratii erau îndemnati public, de la nivelul scaunului ministerial, sa-si redescopere curajul. Astazi înca li se imputa ca nu dovedesc a-l avea în cantitatea si limitele necesare unui adevarat act de justitie.

Daca înainte de Decembrie li se mai puteau gasi (în principiu) câteva circumstante atenuante unor magistrati pentru care curajul nu era nici pe departe un atu, actualmente, dupa aproape 18 ani de democratie si de separatie (cel putin) declarata a puterilor în statul nostru, asemenea sincope n-ar trebui sa mai apara.

Ministrul justitiei preciza, la amintita conferinta, ca justitia nu mai are o problema în privinta garantiilor legale de independenta, dar ca ea are, totusi, o problema, si anume în ceea ce priveste curajul de a-si asuma independenta.

Stau si ma întreb, care dintre doua rele (din pacate, existente înca) e mai putin rau: magistratul fricos ori magistratul plin de curaj în încalcarea legii? Iar când zic magistrat includ în aceasta categorie, conform legii române (dar, contrar jurisprudentei Curtii Europene) si procurorii (despre care Curtea spune ca în sistemul nostru nu îndeplinesc conditia independentei fata de puterea executiva). Raspunsul la întrebarea de mai sus pune pe picior de egalitate, în mod paradoxal, curajul cu frica. Adicatelea, ce mi-e magistratul care de frica nu stiu cui se face ca nu vede legea si ce mi-e magistratul care din curajul spatelui asigurat trece cu bocancii peste aceeasi lege!

Emblematic pentru cota pâna la care magistratii si-au redescoperit curajul este faptul ca atunci când sunt întrebati „în direct” raspund cum ca n-au simtit nicicând presiune asupra lor. Dar, când aceeasi întrebare este pusa sub protectia anonimatului, raspunsul difera dramatic. Si nici nu-i de mirare. Pentru ca exemplele pe care le-au vazut cu ochii lor (mai exact, calvarul câtorva colegi care nu si-au tinut gurile si, basca, nu si-au plecat coloanele) n-aveau cum sa nu lase urme adânci.

Din nefericire, mai exista o varietate a fricii în acest domeniu (care ar trebui sa musteasca de curaj). Si anume, teama de sefu’. Nu de cel mare, nici macar de cel mijlociu, ci de acela direct. Am auzit spunându-se nu o data: daca lui cutare i-a facut ce i-a facut, pai mi-e ce-o sa-mi faca daca dau hotarârea asa?

Dar, sa nu generalizam. Ar fi profund nedrept. Chiar daca multi dintre cei ce-au avut contact cu aceasta lume cred ca au fost nedreptatiti (sau realmente au fost!) exista, înca, slava Domnului! magistrati care întrunesc cele doua conditii celeste: stiinta de carte si curajul! Ramâne doar ca Providenta sa ni-i scoata în cale. Pe acestia si numai pe acestia.

Andreea CIUCA