Viaţa în Hristos – cuvinte de folos (VII)

“Eu am venit să arunc un foc pe Pământ. Şi ce vreau decât să fie aprins chiar acum!” (Evanghelia după Luca – 12,49)

“A crede că Dumnezeu există este un lucru, a-L cunoaşte pe Dumnezeu este altceva”. Sub semnul acestor cuvinte ale Cuviosului Siluan Athonitul, continuăm seria incursiunilor în profunzimea vieţii şi învăţăturii creştine autentice. Pentru cei care se întreabă cum poate fi urmată calea adevărului, experienţa duhovnicească a stâlpilor Bisericii Ortodoxe poate servi drept călăuză, într-o vreme în care credinţa multora s-a răcit sau s-a rătăcit.

Unul dintre cei mai profunzi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe este Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815-1894), canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă în 1988. Scrierile sale duhovniceşti, care s-au bucurat de o imensă popularitate în Rusia, atât în secolul al XIX-lea, cât şi în secolul al XX-lea, sunt astăzi mai actuale decât oricând.
Ceea ce îl deosebeşte pe Teofan Zăvorâtul de aproape toţi teologii, păstorii şi învăţătorii monastici ai vieţii duhovniceşti este faptul că a intuit profetic prăpastia spirituală a lumii contemporane. Episcopul Teofan şi-a dat seama că omul zilelor noastre se va despărţi de cele mai elementare norme de creştinism practic şi se va transforma, din punct de vedere psihologic, în minte neo-păgână.
Pentru a-l ajuta pe omul modern să nu se rătăcească definitiv, Sfântul Teofan a scris “Calea mântuirii”. Prezentăm de-a lungul cîtorva numere fragmente din lucrare, în care Sfântul Teofan Zăvorâtul pune diagnosticul omului modern şi oferă cele mai potrivite metode de vindecare duhovnicească. La fel ca şi Siluan Athonitul, Teofan Zăvorâtul spune că viaţa adevărată este “viaţa trăită în Duhul Sfânt, un tărâm în care înţelepciunea acestei lumi nu poate pătrunde”.

“Când cel păcătos, susţinut de harul dumnezeiesc, pune început pocăinţei sale, are de înfruntat numeroase ispite. Omul începe să se apropie de Hristos, iar satana îl urmăreşte îndeaproape, îi intinde tot felul de curse, îi răvăşeşte gândurile şi intenţiile, încercând să-l arunce iar în prăpastia păcatului. La aceasta se adaugă obiceiurile şi înclinaţiile care închid pe om în păcat. Păcatul încurcă sufletul în mrejele sale nenumărate sau se ascunde de suflet sub şi mai numeroasele sale învelişuri. Învelişul cel mai adânc şi mai aproape de inimă e alcătuit din AMĂGIREA DE SINE, NEPĂSARE ŞI NEPURTARE  DE GRIJĂ; deasupra lor şi mai aproape de suprafaţă stau ÎMPRĂŞTIEREA MINŢII ŞI GRIJA DE MULTE, cele mai de seamă lucruri care ascund şi hrănesc păcatul, obiceiurile şi împrejurările păcătoase. Deasupra tuturor stă STĂPÂNIREA CĂRNII, cel mai vădit înveliş, dar nu mai puţin tare sau însemnat.
   Primul înveliş, (amăgirea de sine, nepăsare şi nepurtare de grijă) e cel mai de seamă. El împiedică omul să vadă primejdia stării în care se află şi îi subminează dorinţa de schimbare. Celelalte două nu sunt decât unelte – ele sporesc şi întăresc starea de păcat. Atunci când harul dumnezeiesc intră până la despărţitura sufletului de duh, loveşte direct în primul înveliş şi îl sfâşie. Sub lucrarea lui, omul păcătos e scos la iveală cu totul şi stă înaintea propriei sale conştiinţe în toată hidoşenia lui. Când omul caută trezirea prin har, trebuie să înceapă din afară şi să îşi facă drum până înăuntru. Astfel, dacă vrei să urmăreşti cum se cuvine gândul care ţi s-a dat cu privire la viaţa ta păcătoasă, începe prin îndepărtarea învelişurilor păcatului aşa cum ar îndepărta cineva straturile de pământ pentru a scoate la iveală comoara îngropată dedesubt.

Orbirea de sine

Cel mai gros şi mai întunecat văl al orbirii este tocmai aparenta buna-cuviinţă a purtării din afară şi legăturilor cu cei din jur! Să-ţi fie cât mai limpede că cele din afară nu au nici o însemnătate fără cele din lăuntru. Buna purtare în afară e frunza, în vreme ce bunătatea dinlăuntru e roada. Frunzele smochinului făgăduiau roada, dar Mântuitorul, neaflând nici una, l-a blestemat. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu orice om cu o bună rânduială exterioară, dar care stă înaintea feţei lui Dumnezeu fără o inimă cu adevărat bună şi temătoare faţă de El. Din inimă iese tot binele şi tot răul. După cum ţi-e inima, aşa eşti şi tu înaintea Domnului. Dacă inima ţi-e mândră, atunci oricât de smerit te-ai arăta în afară, Domnul tot mândru te va socoti. 
       Grăbeşte-te să risipeşti ceaţa cugetării păgubitoare care te ţine în orbire şi nu te lasă să te vezi aşa cum eşti. Conştientizează starea primejdioasă în care eşti. Puţin câte puţin vei începe să nimiceşti nădejdea deşartă în tine însuţi sau în cele ale tale; încetul cu încetul vei înceta să te mai îndreptăţeşti pentru păcate, adică vei pune capăt acestei porniri de a te îndreptăţi mereu şi în orice privinţă. Încredinţează-te că ceea ce numeşti tu creştinismul tău nu înseamnă nimic; că, dacă eşti rău, înzestrările tale intelectuale şi trupeşti mai degrabă te mustră decât să te îndreptăţească; că, dacă inima nu ţi-e în bună rânduială, purtarea ta bună exterioară nu e decât un bâlci prin care îl batjocoreşti pe Dumnezeu, că nici laudele celorlalţi, nici cercul larg de prieteni la păcat nu te vor apăra de judecata dreaptă a lui Dumnezeu. Încetul cu încetul te vei despărţi de gândurile tale şi nu va mai rămâne decât unul – un singur gând înaintea ochilor minţii şi conştiinţei tale, care va grăi răspicat împotriva ta, mai ales după ce te vei fi unit cu ceea ce se aşteaptă de la tine să fii în Hristos. Vei descoperi cât de mare este diferenţa între imaginea pe care o aveai mai înainte despre tine şi adevăratul tău chip lăuntric.

Urcarea pe Golgota

Întoarce-ţi apoi gândul către Dumnezeu şi aşează-te aşa cum eşti, întinat şi împovărat de multe păcate, înaintea feţei Lui, prezent pretutindeni, atotştiutor, întru tot îndurat şi îndelung-răbdător! Încă vei mai supăra ochiul lui Dumnezeu cu înfăţişarea ta păcătoasă, prihănită? Încă îi vei mai întoarce cu neruşinare spatele Celui ce cuprinde toate şi pretutindeni? Tot îţi vei mai astupa urechile la glasul părintesc care te cheamă cu atâta milă? Oare tot vei mai respinge mâna întinsă pentru a te primi? Înţelege singur această nebunie şi grăbeşte-te să te trezeşti şi să întăreşti în tine dumnezeiasca milă şi durere. Adu-ţi aminte că eşti creştin, răscumpărat prin Sângele lui Hristos, curăţat prin apa Botezului. Ai primit darul Duhului Sfânt; ai şezut la masa Domnului şi eşti hrănit cu Trupul şi Sângele Său. Iar tu ai nesocotit toate acestea de dragul păcatului care te ucide! Urcă-te în gând pe Golgota şi înţelege urmările păcatelor tale. Tot vei mai răni fruntea Domnului cu spinii păcatelor tale? Încă îl vei mai ţintui pe Cruce, Îi vei mai străpunge coasta şi batjocori îndelunga sa răbdare? Sau poate nu vezi că păcătuind iei parte la chinuirea Mântuitorului. Dacă vei lepăda păcatul şi te vei căi, te vei împărtăşi din puterea morţii Lui. Alege una din două: fie răstigneşte-L, apoi pieri veşnic – fie răstigneşte-te şi moşteneşte cu El viaţa cea veşnică. În cazul în care ai ales calea cea bună o rază de har va cădea şi asupra ta, aşa cum a căzut şi asupra altor păcătoşi ca tine.