Joc de glezne

Din fragedă pruncie ni s-a repetat, în fraze mai mult sau mai puţin inspirate, că românul este frate cu codrul şi că, pe deasupra, e şi poet. Adică, tot neamul are o înclinaţie artistică de care ar trebui să fim mândri. De curând, însă, ni s-a arătat că românul este şi atlet. Nu de oricare, ci de mare competiţie. De olimpiadă.
Meritoriu nu este să intri în cursă. Pentru asta-ţi trebuie doar muşchi bine împachetaţi şi un I.Q. înspre mediu. Arta este să rămâi în cursă. Apreciindu-ţi adevărata poziţie şi luptându-te pe baze reale pentru câştigarea ei.
Sigur că există şi posibilitatea ca alergând de unul singur să te faci de minune. Adică să scoţi un timp medieval. Dar tu poţi fi mulţumit şi umflat de succesul reuşitei de a fi trecut primul linia de sosire. Şi să le serveşti alor tăi reţete ca la Bunica despre aşa-zisa înfrângere a obstacolelor. În acest fel îţi protejezi colesterolul, iar glicemia-ţi rămâne stabilă.
În mult dezbătutul Raport de ţară, prezentat Parlamentului European, se afirmă (chiar şi în forma de după votare) că semnele independenţei justiţiei române sunt aproape invizibile. Deci, ele se zbat undeva în spectrul dintre “opac” şi “chior”. Atentatele împotriva vitalului concept sunt desfăşurate pe cel puţin două planuri. Pe de o parte, avem intervenţiile făcute în mod vulgar, adică prin telefoane, chemări la ordin, arătări cu degetul sau chiar transmiterea solicitării ferme prin metoda “din gură-n gură”. Aici, ca în cazul unei reuşite partide de sex, avem nevoie de doi parteneri care să practice jocul. Persoana care-şi bagă nasul în dosarele justiţiei cu un scop bine definit, precum şi magistratul care acceptă această băgare de nas. Mai exact, nu se opune ei. De teamă, pur şi simplu, ori de frica pierderii scaunului drag (de şef), pentru încălzirea căruia şi-a folosit propria sudoare. Cealaltă modalitate de ţinere a justiţiei în frâu este amestecul în treburile ei, statornicit (culmea!) prin lege. Adică, un amestec ce este străin de ideea separaţiei puterilor în stat. Cum altfel s-ar putea considera privilegiul acordat parlamentarilor de a avea ultimul cuvânt în privinţa componenţei Consiliului Superior al Magistraturii, organ  chemat să hotărască soarta justiţiei române? Adică, o putere o desemnează pe alta. Şi o face după cum s-a sculat în dimineaţa şedinţei comisiilor juridice reunite. Audierea magistraţilor candidaţi se desfăşoară sub formă de circ. Gândiţi-vă la arenele romane. Asta da, independenţă a magistratului forfecat de persoane care în viaţa lor n-au analizat un articol de lege. Dar sunt pline de ele însele până la revărsare. Ceea ce se întâmplă acolo confirmă puternicul iz politic. Nu contează C.V.-ul pe care-l prezinţi, prestaţia pe care o ai şi nici măcar faptul că unii dintre trimişii partidului de guvernământ au făcut aprecieri deosebite la adresa ta, în plen. Cu alte cuvinte, nu s-au putut abţine, deşi comportamentul lor a frizat ideologia partidului. Şi sunt sigură că au fost apucaţi de urechi imediat la ieşirea din sală. După zeci de minute în care ai răspuns fără ezitare la toate întrebările, eşti eliberat din chingi. Şi după alte câteva minute de pretinsă deliberare ţi se spune că votul ţi-a ieşit pe invers. Asta pentru că nu erai alesul. Locul trebuia ţinut călduţ pentru un alt candidat, mai docil în raport cu ministerul. Şi mai lipsit de iniţiative păguboase pentru executiv. Mă întreb, însă, ce rost mai au adunările generale ale magistraţilor care desemnează candidaţii la Consiliul Superior al Magistraturii de vreme ce parlamentarii fac praf în câteva clipe opţiunile acestora ?
Atâta timp cât vom confirma un asemenea regres al lucrurilor, să nu ne mirăm de opiniile trimişilor europeni. Care nu ne avantajează, oricât le-am unge cu dulceaţă. Primul pas înspre normalitate ar fi să conştientizăm că printr-un joc de glezne, oricât de graţios ar fi, nu se poate câştiga maratonul. Ci, eventual, se pot întinde ligamente ori scrânti articulaţii.