Viaţa în Hristos, cuvinte de folos (X)

“Eu am venit să arunc un foc pe Pământ. Şi ce vreau decât
să fie aprins chiar acum!” (Evanghelia după Luca – 12,49)

“A crede că Dumnezeu există este un lucru, a-L cunoaşte pe Dumnezeu este altceva”. Sub semnul acestor cuvinte ale Cuviosului Siluan Athonitul, continuăm seria incursiunilor în profunzimea vieţii şi învăţăturii creştine autentice. Pentru cei care se întreabă cum poate fi urmată calea adevărului, experienţa duhovnicească a stâlpilor Bisericii Ortodoxe poate servi drept călăuză, într-o vreme în care credinţa multora s-a răcit sau s-a rătăcit.

Unul dintre cei mai profunzi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe este Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815-1894), canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă în 1988. Scrierile sale duhovniceşti, care s-au bucurat de o imensă popularitate în Rusia, atât în secolul al XIX-lea, cât şi în secolul al XX-lea, sunt astăzi mai actuale decât oricând. Ceea ce îl deosebeşte pe Teofan Zăvorâtul de aproape toţi teologii, păstorii şi învăţătorii monastici ai vieţii duhovniceşti este faptul că a intuit profetic prăpastia spirituală a lumii contemporane. Episcopul Teofan şi-a dat seama că omul zilelor noastre se va despărţi de cele mai elementare norme de creştinism practic şi se va transforma, din punct de vedere psihologic, în minte neo-păgână. Pentru a-l ajuta pe omul modern să nu se rătăcească definitiv, Sfântul Teofan a scris “Calea mântuirii”. Prezentăm de-a lungul câtorva numere fragmente din lucrare, în care Sfântul Teofan Zăvorâtul pune diagnosticul omului modern şi oferă cele mai potrivite metode de vindecare duhovnicească. La fel ca şi Siluan Athonitul, Teofan Zăvorâtul spune că viaţa adevărată este “viaţa trăită în Duhul Sfânt, un tărâm în care înţelepciunea acestei lumi nu poate pătrunde”.

Calea cea strâmtă

Frumoasa poiană se termina nu departe de mal; mai departe urmau munţii, ale căror lanţuri erau orientate în direcţii diferite. Munţii se ridicau tot mai sus şi mai sus, se intersectau cu prăpastii, ba erau golaşi şi stâncoşi, ba acoperiţi cu tufăriş şi păduri. Peste tot, pe munţi, se vedeau călătorii-nevoitori. Unul se căţăra pe o pantă abruptă, altul stătea să se odihnească sau să cugete, altul se lupta cu o fiară sau cu un şarpe; unul mergea direct spre răsărit, altul pe o direcţie piezişă, iar altul le tăia celorlalţi calea, de-a curmezişul; însă toţi erau obosiţi şi asudaţi, erau în luptă şi în încordare sufletească şi trupească. Rareori vreun drumeţ îşi vedea calea în permanenţă: adesea, aceasta dispărea cu totul sau se răsfrângea în mai multe cărări întortocheate; într-alt loc o acopereau ceaţa şi întunecimea, într-altul drumul era tăiat de o prăpastie sau de o stâncă abruptă; colo, calea era oprită de foarele pădurii sau de târâtoarele veninoase din văgăuni. Dar iată ce era minunat: peste tot, printre munţi erau răspândite clădiri frumoase, asemeni celor în care fuseseră primiţi pentru prima dată cei salvaţi din apă. Imediat ce intra călătorul în aceste clădiri, aşa cum i se poruncise de la început, oricât de epuizat ar fi fost până atunci, ieşea de acolo viguros şi plin de puteri. Atunci fiarele şi târâtoarele nu puteau să-i suporte privirea şi fugeau din calea lui; nici un fel de piedici nu-l făceau să întârzie prea mult şi găsea repede calea care se ascunsese de el prin nu se ştie ce mijloace, urmând indicaţiile primite în acele clădiri. De fiecare dată când cineva depăşea o piedică sau învingea un duşman, se făcea mai puternic, mai înalt şi mai chipeş; cu cât cineva se înălţa mai sus, cu atât devenea mai frumos şi mai luminos. Pe vârful muntelui, locul se făcea din nou lin şi presărat de flori; dar cei ajunşi acolo intrau repede într-un nor luminos sau într-o ceaţă, din care nu se mai vedeau.
Pustnicul ridică ochii mai sus de nor şi în spatele lui sau în spatele muntelui văzu o lumină minunată, de o frumuseţe nemaivăzută, din care se auzeau până la el preadulci cântări: “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot!” Bătrânul căzu cu smerenie la pământ şi deasupra lui trecu cu răsunet cuvântul Domnului: “Alergaţi aşa ca să-l luaţi [premiul]” (I Corinteni 9,24).
Ridicându-se din nou în picioare, pustnicul văzu că de pe diferitele piscuri ale muntelui erau destui călători din locuri diferite care fugeau năvalnic înapoi spre râu, unii în trecere, alţii cu strigăte şi cu cuvinte de hulă şi de ocară. Fiecare dintre aceştia era strigat de sus şi de prin alte părţi să se oprească. Dar, împinşi de nişte arapi scunzi de statură, aceştia nu ascultau glasul prevenitor şi se cufundau din nou în râul năclăit. Atunci pustnicul întrebă cu mirare: “Doamne, de ce?” şi auzi ca răspuns: “Este rodul samavolniciei şi al nesupunerii faţă de rânduiala tocmită de Dumnezeu !”. Cu acestea, vedenia luă sfârşit.
Îngerul care ii atrăsese pustnicului vedenia îl intrebă, în fine: “Ei, te-ai liniştit ?”. Batrânul i se inclină până în pământ.

Tâlcuri ascunse

Cred, fraţilor, că nu este nevoie de multă vorbărie pentru tâlcuirea acestei vedenii. Răul este lumea; cei cufundaţi în el sunt oamenii care trăiesc după duhul lumii, în patimi, în vicii şi în păcate; tinerii luminoşi din bărci sunt îngerii şi, în general, harul care ne cheamă la mântuire; prăpastia fără fund în care se prăbuşea răul cu tot cu oameni este pierzania; clădirea frumoasă de pe malul drept este Biserica unde, prin Taina pocăinţei sau a botezului, păcătoşii convertiţi se spală de păcate, se îmbracă în haina îndreptăţirii, îşi încing brâul cu putere de sus şi pornesc pe calea mântuirii; urcarea muntelui, cu diferitele piedici, reprezintă diferitele nevoinţe în curăţirea inimii de patimi; fiarele şi târâtoarele sunt duşmanii mântuirii; locul cel lin de pe vârful muntelui este liniştirea inimii; norul luminos care îi acoperă pe muritori este moartea împăcată; lumina de după munte este raiul cel fericit; clădirile răspândite pe munte sunt templele lui Dumnezeu. Cine, aflându-se pe cale, intră în aceste clădiri, adică cine primeşte Tainele şi participă la sfintele slujbe şi rugăciuni ale Bisericii şi se foloseşte de sfatul şi de îndrumarea păstorilor, acela depăşeşte cu uşurinţă toate piedicile şi grabnic ajunge la desăvârşire. Iar cel ce, din samavolnicie, le respinge şi nu se supune sfaturilor şi îndrumărilor păstorilor, acela cade repede, şi duhul lumii îl va ademeni din nou. Consider de prisos să mai adăugăm orice altă povaţă. Vă implor numai, fraţilor, izbăviţi-vă de veacul acesta înşelător ! Amin.