Legaturi mioritice
De îndata ce facem câtiva pasi mai departe si luam o binemeritata distanta, (re)vedem cu o dureroasa claritate, nu ca din Cosmos, frumoasa planeta albastra, ci norul toxic al relatiilor sociale care ne sufoca fiecaruia viata de zi cu zi în România. Într-o complicitate aparent ingenua, traim de-a lungul întregii vieti, la toate nivelele sociale, relatii interumane gradual viciate si vicioase: între copii si parinti, între soti, relatii profesionale supuse unei competitii în orb, fara criterii si adeseori fara miza, ca sa nu mai vorbim de nesfârsit scandaloasele relatii politice. Ne epuizam astfel toate resursele sufletesti, intelectuale, energetice, spirituale, financiare în gestionarea mereu deficitara a acestui paienjenis de relatii sociale paguboase.
Adio creativitate, adio pace, adio eficienta si profesionalism, adio constructie, toata miza ramâne un neostoit dat la gioale si-o îndelunga lingere a vânatailor. Exemplele se-nghesuie. E de ajuns sa ne uitam în jur, sa facem bilantul unei zile sau, cu foarte mare precautie, sa deschidem pret de câteva minute tembelizorul. De la meschine invidii si neostoite bârfe, pâna la ticalosii strigatoare la cer, fata de care justitia (care nu coincide cu dreptatea) este mai totdeauna nevolnic tardiva.
Mitul Mioritei e mereu în floare. Fiecare suntem pe rând (sau, si mai si, simultan) baciul Ungurean si cu cel Vrâncean versus baciul Moldovean. Iar în rarisime momente de gratie, suntem chiar Miorita laie, laie bucalaie. Învatam acest mit prin socializare din frageda pruncie (îmi amintesc si acum din gradinita unicul si magistralul meu rol ca Miorita), ni se imprima, probabil, în niste tipare mentale, pentru ca mai târziu sa îl punem inconstient în practica în relatiile cu ceilalti, în asteptarile negative fata de ceilalti si chiar fata de noi însine si, în consecinta, în felul în care ne comportam.
Paradoxul, de fapt fatarnicia consta în faptul ca ne credem si ne batem cu caramida în piept ca am fi crestini. Crestinism ca la noi, la nimeni. Multa fanfaronada si superstitie, putina credinta si responsabilitate.
Or, crestinismul este prin excelenta relatie. Triada. Pentru ca un crestin este locul geometric determinat de relatia lui cu Dumnezeu, care genereaza calitatea relatiei cu el însusi si a relatiei lui cu ceilalti. “Iubeste-ti aproapele ca pe tine însuti!”
Însa aici apare problema: în deficitul sau excesul iubirii fata de noi însine, în lipsa de masura si de coerenta a acestei iubiri de sine (când prea precare, când excesive), în oscilatia continua între acuta lipsa de demnitate, si amorul propriu bolnav cronic, cu miriade de fete (de la trufie si aroganta artagoasa, pâna la formele cele mai insidioase de false modestii si nesfârsite masti ale ipocriziei).
Exista, fireste, si partea frumoasa a relatiilor interumane pe care ni le cultivam si de care depindem adeseori vital: disponibilitatea de a ne sustine prietenii si nevoia de a fi sustinuti de ei, empatia pe care o exersam, disponibilitatea de a asculta pâna la capat si de la capat, precum si aceea de a ajuta, uneori pâna la sacrificiu (de sine, în caz exemplar, sau de sacrificare a celuilalt, involuntar, din prea mult zel).
Si totusi, majoritatea tipurilor de relatii interumane ramân amenintate si fragilizate de presiune constanta a societatii românesti spre suspiciune, incorectitudine si abuz. La noi, între prietenie si parteneriat exista o incompatibilitate flagranta, fiindca odata transformata în parteneriat, prietenia duce (aproape) sigur la esec. La ei, la altii, în acele societati pe care le recunoastem ca democratice si secularizate, dar care au internalizat în zeci sau sute de ani de civilizatie regulile (crestine, în esenta) de conduita fata de ceilalti, parteneriatul înseamna, de cele mai multe ori, responsabilitatea totala a fiecaruia fata de celalalt, de care stie ca depinde.
Si atunci, cum am putea, totusi, trai bine în România (aceasta însemnând altceva decât sloganul expirat al maestrului conflictelor)?
Este o interogatie la care cel putin o anume generatie cauta înca raspuns.
Poate ca încercarea constanta, tenace, încapatînata chiar, de a construi si cultiva în jurul nostru relatii sociale bune, corecte cel putin, daca nu de-a dreptul elegante si frumoase, ar mai putea avea sorti de izbânda. Poate ca, astfel, fiecare din neadaptatii acestei lumi strâmbe ar putea institui în spatiul social, propriile insule de normalitate, chiar cu pretul, ori, mai degraba, numai cu pretul unei (privilegiate) marginalitati.
Sid NEDEEA
