Viaţa în Hristos, cuvinte de folos (XI)

“A crede că Dumnezeu există este un lucru, a-L cunoaşte pe Dumnezeu este altceva”. Sub semnul acestor cuvinte ale Cuviosului Siluan Athonitul, continuăm seria incursiunilor în profunzimea vieţii şi învăţăturii creştine autentice. Pentru cei care se întreabă cum poate fi urmată calea adevărului, experienţa duhovnicească a stâlpilor Bisericii Ortodoxe poate servi drept călăuză, într-o vreme în care credinţa multora s-a răcit sau s-a rătăcit.
 
“E mult mai târziu decât îţi închipui, frate! Grăbeşte-te să săvârşeşti lucrarea Domnului!”. Acesta a fost crezul de viaţă al Părintelui Seraphim Rose, una din figurile cele mai importante ale ortodoxiei contemporane. Născut în 1934, în Statele Unite, într-o familie de americani protestanţi, viitorul Părinte Seraphim a studiat în tinereţe filosofia occidentală şi vechea înţelepciune a Orientului, dedicându-se carierei de orientalist. S-a convertit la ortodoxie în 1962, după ce s-a convins că adevărul este Hristos. Ajuns la cunoştinţa Adevărului, părintele Seraphim Rose şi-a pus întreaga viaţă în slujba propovăduirii lui, într-o lume păscută de dezduhovnicire şi haos, pe care a certat-o şi a pilduit-o ca un adevărat prooroc. A plecat la cele veşnice în 1982, lăsând în urmă o serie de scrieri de mare însemnătate şi actualitate pentru omul contemporan. Una din aceste scrieri este “Perspectiva ortodoxă asupra lumii”, în care părintele Seraphim vorbeşte despre ce înseamnă a trăi o viaţă cu adevărat creştină în condiţiile lumii contemporane.

“Trăieşte clipa!”

Este important să realizăm, încercând să ducem astăzi o viaţă creştină, că lumea care a fost zămislită de vremurile noastre îndestulate, ridică cerinţe asupra sufletului, fie în religie ori în viaţa lumească, pe care trebuie să le numim totalitare. Fapt uşor de văzut la sectele deformatoare ale minţii care au avut parte de atât de multă publicitate în ultimii ani, şi care reclamă supunere deplină către un “om sfânt” auto-creat; dar este la fel de vădit în viaţa lumească, unde o persoană se confruntă nu numai cu o ispită individuală într-un loc sau altul, ci cu o stare constantă de ispitire care atacă, fie în muzica de fundal ce se aude peste tot prin magazine şi firme, fie în muzica rock care ajunge până şi în taberele şi potecile din pădure, fie în semnele publice şi panourile de afişaj de pe străzi, şi în înseşi căminele, unde televiziunea devine adesea stăpânul ascuns al gospodăriei, dictând valori, opinii şi gusturi moderne. Mesajul acestei ispite universale care îi atacă astăzi pe oameni – destul de făţiş în formele ei lumeşti, dar de obicei mult mai ascuns în formele religioase – este: Trăieşte pentru prezent, distrează-te, relaxează-te, simte-te confortabil. În spatele acestui mesaj se află un alt glas în surdină, mult mai sinistru, care vrea să uiţi de Dumnezeu şi de orice altă viaţă în afara celei actuale; să îndepărtezi din viaţa ta frica de Dumnezeu şi respectul pentru lucrurile sfinte; să îi consideri pe cei ce încă mai cred în Dumnezeu, de “modă veche”. Glasul acesta ne ademeneşte să ne pierdem sufletele.

Deşertăciunea lumească

Dar, ar putea întreba cineva, ce au de a face toate acestea cu noi, care încercăm să ducem, pe cât de bine putem, o viaţă trează de creştini ortodocşi? Au de a face mult cu noi. Trebuie să conştientizăm că viaţa ce ne înconjoară este locul în care ne începem viaţa creştină. Indiferent ce facem cu viaţa noastră, indiferent cât de mult conţinut creştin îi dăm, tot mai păstrează asupra ei ceva din amprenta “generaţiei eu”, şi trebuie să fim îndeajuns de smeriţi pentru a observa aceasta. De aici trebuie început. Există două abordări greşite ale vieţii ce ne înconjoară, pe care mulţi le urmează astăzi, gândindu-se că, cumva, aceasta este ceea ce ar trebui să facă creştinii ortodocşi. O abordare – cea mai des întâlnită – este pur şi simplu să mergi în pas cu vremurile: să te adaptezi la muzica rock, la obiceiurile şi gusturile moderne, la întregul ritm al zgomotoasei noastre vieţi moderne. Deseori părinţii mai de modă veche vor avea puţine legături cu această viaţă şi îşi vor trăi propriile vieţi mai mult sau mai puţin în izolare, dar vor zâmbi văzându-şi copiii urmând ultimelor mode nebuneşti, gândindu-se că este ceva inofensiv. Această cale este un dezastru total pentru viaţa creştină; este moartea sufletului. Unii mai pot duce o viaţă exterioară respectabilă fără să lupte împotriva duhului vremilor, dar lăuntric ei sunt morţi sau muribunzi; şi – cel mai trist lucru dintre toate – copiii lor vor plăti preţul, prin diferite tulburări şi boli psihice şi spirituale, care devin din ce în ce mai obişnuite. Cei mai mulţi dintre tinerii ortodocşi se amestecă cu lumea anti-creştină din jurul lor şi încetează să mai fie exemple ale vreunui fel de creştinătate pentru cei din jur. Acest lucru este greşit. Creştinul trebuie să fie diferit de lume, deasupra lumii nefireşti, anormale, de astăzi, şi acesta trebuie să fie unul din lucrurile fundamentale pe care să le ştie ca o componentă a educaţiei sale creştine. Altminteri nu are nici un sens să ne numim creştini – cu atât mai puţin creştini ortodocşi.

Falsa spiritualitate

Abordarea greşită ce se află la extrema opusă este una care ar putea fi numită falsa spiritualitate. Pe măsură ce traducerile cărţilor ortodoxe despre viaţa duhovnicească devin tot mai disponibile, şi un vocabular ortodox de luptă duhovnicească pluteşte tot mai mult în atmosferă, apare un număr crescând de oameni ce vorbesc despre isihasm, Rugăciunea lui Iisus, viaţa ascetică, stări înalte de rugăciune şi de cei mai înălţaţi Sfinţi Părinţi ca Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama şi Sf. Grigorie Sinaitul. Este foarte bine să fim conştienţi de această parte cu adevărat înaltă a vieţii duhovniceşti ortodoxe şi să îi venerăm pe marii sfinţi care chiar au trăit-o; dar dacă nu avem o conştienţă foarte realistă şi foarte smerită a cât de departe suntem de viaţa isihastă noi, toţi cei de astăzi, şi cât de puţin pregătiţi suntem chiar şi să ne apropiem de ea, interesul în ea va fi doar încă una din exprimările universului nostru de plastic, centrat asupra sinelui.
Ambele extreme trebuie evitate – atât deşertăciunea lumească cât şi super-spiritualitatea, dar aceasta nu înseamnă că nu ar trebui să avem o conştiinţă realistă a cerinţelor legitime pe care ni le ridică lumea, sau că ar trebui să încetăm a respecta şi a primi povăţuirea marilor Părinţi isihaşti şi a folosi rugăciunea lui Iisus noi înşine, pe măsura propriilor strâmtorări şi putinţe. Trebuie doar să fie la nivelul nostru, aici, jos, pe pământ. Ideea este, şi este una absolut necesară supravieţuirii noastre ca şi creştini ortodocşi în ziua de azi, că trebuie să conştientizăm cu profunzime ce fel de timpuri trăim, cât de puţin ştim şi simţim cu adevărat Ortodoxia, cât de departe suntem nu doar de sfinţii vremilor de mult trecute, ci chiar de creştinii ortodocşi obişnuiţi de acum o sută de ani sau chiar de acum o generaţie, şi cât de mult trebuie să ne smerim doar ca să supravieţuim ca şi creştini ortodocşi în ziua de astăzi.