Identificarea lui Bau-bau

Fiecare părinte îşi creează un ac (personal) de cojocul (obraznic al) odraslei sale. Dar pentru că nu vrea să utilizeze formule prea complicate, greu de digerat şi lipsite de eficienţa scontată, apelează la ştiutele sperietori. Şi uite-aşa, toţi ne amintim cum ne tremurau scutecele pline ori chiloţeii cu floricele roz/albastre la auzul unor ameninţări de genul: “Dacă nu eşti cuminte, vine Bau-bau!” Consecinţa era una garantată: ne linişteam brusc (iar cei mai slabi de înger ne şi pişam pe noi). E drept că nimeni nu l-a văzut ori simţit vreodată pe Bau-bau, dar toţi îi ştiam de existenţă. Iar părinţii mai dibaci ne dădeau şi semnalmentele personajului, pentru a ne induce convingerea că sunt stăpâni pe situaţie. Ajunsesem să aflăm cât de mult cântăreşte şi cât de apăsat calcă, ce mănâncă şi ce nu digeră, dar, mai ales, ce nu suportă ăla rău. Cu toate acestea, dat fiind gradul de gogonare a ameninţării şi lipsa evidentă de legătură cu realitatea, după a 2-a sau a 3-a invocare a personajului nici un ţânc nu se mai sinchisea de pericolul lui social.
Intelectual şi organic am detectat o similitudine de senzaţie (în chiloţei) atunci când am constatat că PNA-ul descoperise cu nedisimulată încântare profesională mijloacele de identificare a Bau-bau-ului ce-i macină: marele corupt. Dar, înainte de orice, am observat cu regret că regulile elementare ale criminologiei sunt ignorate. Astfel, exegeţii în cauză şi-au exersat condeiul şi penelul numai cu portretul coruptului “celui mare”, trecând nejustificat cu vederea descrierea “celui mijlociu” şi a “celui mic”, fără de care munca de cercetare rămâne, desigur, incompletă… Dar, ce să-i faci, în focul creaţiei mai rămân şi spaţii albe ori găuri negre.
Prima constatare frapantă este vârsta până la care omul o ţine razna în viaţă: 50 de ani. Adică până acolo se poate ocupa de potlogăria marii corupţii. Cei aflaţi dincolo de această etate nu se încadrează în format. Să fie această afirmaţie intergalactică legată de studiile specialiştilor organului mai sus citat în materie de mişcare de hormoni? Că se cunoaşte dinamismul omului atunci când testosteroanele ori foliculinele îi mişună prin corp. Ori s-au bazat pe faptul că majoritatea celor de care nu se pot atinge (nici cu vorba, nici cu Codul) au peste 50 de ani şi, în context, e mai cuminte să accepte fără crâcnire acest dat?
O a doua menţiune din categoria celor ce reclamă drepturi de autor este trimiterea la vestimentaţia precisă a individului. Cei ce avem studii juridice ne amintim, cu siguranţă, de isprăvile lui Lombroso. Acest criminolog se hazardase în a contura portretul posibilului asasin. Şi mai ştim că a avut parte de aspre critici din partea specialiştilor moderni, tocmai pentru neinspirata idee a generalizării unor trăsături, dublată de aruncarea lor cu furca într-un portret-robot ce nu şi-a dovedit eficienţa. Însă, oameni buni, nici măcar acestui vajnic profesor nu i-a venit ideea să acopere goliciunea infractorului cu produse la modă în epoca sa. Adică, s-a limitat la însuşirile fizice şi psihice ale modelului. Ei, dar noi avem şansa de a afla până şi ce îmbracă marele ăsta corupt. Povestea ne relatează că în conformitate cu mâncărimile sale de piele nu suportă decât compleurile de început şi de sfârşit de alfabet: Armani şi Versace. Din cale afară de trendy personajul! Adică, ce, dacă ar asuda într-o cămaşă Braiconf sau Târnăveana n-ar fi la fel de valabil? Şi-apoi, dacă tot vrea organul să ne ajute în detectarea şi ferirea de individul periculos, să ne spună şi cum să facem ca în primele minute când dăm faţa cu el să-i întoarcem veşmintele pe dos pentru a vedea
dacă-s din depozit de la Armani sau Versace.
În fine, PNA-ul nu ne lasă în ceaţă nici referitor la C.V.-ul ori manierele marelui încălcător de lege. Acesta se dovedeşte a fi educat prin şcoli înalte, posedând studii superioare. După indicarea cu exactitate a mărcilor de haine, frumos era să ni se spună şi la ce universitate a absolvit sau, măcar, dacă a urmat cursuri de zi ori fără frecvenţă. Important este că are studiile complete (a se înţelege licenţa inclusă). Adică, nu poţi fi corupt decât dacă eşti suficient de deştept. Academică concluzie. Păcat că dă peste cap zicala cu şmecheria care-i arma prostului. De asemenea, basmul ne arată şi că Bau-bau ştie să se poarte atât de duios şi armonios încât ne duce cu pluta, oricât de trecuţi prin viaţă am fi. Când îi vedem gradul de civilizaţie, uităm de exerciţiul de identificare. Dacă ne mai pupă şi mâna dreaptă (fără să ne lase urme de salivă), rămânem late. Adio, mare corupţie şi portretele ei.
La capătul unui asemenea periplu ameţitor care să fie, oare, morala? Păi, după câţi bădărani, nespălaţi, ignoranţi, agramaţi, demodaţi întâlnim ori vedem zilnic, se poate să nu îndrăgeşti un băiat atât de stilat? Dacă organul mai avea inspiraţia să-i pună şi un frac Dolce & Gabanna chiar că lupta împotriva corupţiei era desăvârşită. Şi astfel, pentru a reda fidel expresia unuia dintre cei dintâi procurori PNA, iaca Bau-bau: “na, fă-i şeva: şî şe?!”