Viața în Hristos (LI): Însemnătatea ispitei

“Cât asculți de Dumnezeu, atât ascultă și Dumnezeu de tine.” Cugetarea Părintelui Arsenie Boca (1910-1989) este emblematică pentru crezul de-o viață al unuia dintre cei mai mari trăitori contemporani ai ortodoxiei. În nenumăratele îndrumări duhovnicești pe care le-a semănat în calea celor caută mântuirea, Părintele Arsenie a pus accentul pe conștientizarea însemnătății faptului că omul este purtător al chipului lui Dumnezeu.

43. Omul, în întregimea lui, are a doua însemnătate după Dumnezeu. Un singur suflet e mai de preț decât toată materia acestei lumi. Omul nu e o făptură închisă în lumea de aci. El nu se mulțumește numai să creadă în existența unei lumi nevăzute cum face omul protestant, sau să deducă cu mintea existența ei din lumea sensibilă, cum fac teologii catolici, ci urmărește să se afle într-o legătură cu ea. Însemnătatea omului se arată nu numai prin faptul că a fost creat după chipul lui Dumnezeu, ci și în aceea că pentru fiecare și în jurul fiecărui ins se dă o neîntreruptă luptă nevăzută. În jurul fiecărui om e concentrată întreaga existență creată și necreată, văzută și nevăzută.

44. Nesocotit este acela care-și pune nădejdea în oameni sau în altă făptură, oricare ar fi ea.

Nu te sprijini pe tine însuți ci pune-ți toată nădejdea în Dumnezeu.

Nu te crede de fel în știința ta și nici în îndemânarea cuiva, ci mai degrabă în harul lui Dumnezeu care ajută pe cei smeriți și umilește pe cei mândri.

Nu te slăvi cu avuțiile tale, dacă le ai, nici cu prietenii tăi fiindcă sunt puternici, ci în Dumnezeu care dăruiește totul și care peste toate, încă și peste Sine Însuși, dorește să ți se dăruiască.

Nu te înălța deloc din pricina puterii sau a frumuseții trupului tău, pe care o ușoară neputință îl doboară și îl veștejește.

Nu te socoti mai bun ca alții ca nu cumva să fii socotit mai rău inaintea lui Dumnezeu care știe ce este în fiecare din noi.

Nu te mândri cu bunele tale fapte, căci judecățile lui Dumnezeu altele sunt decât ale oamenilor și ceea ce-i pe placul oamenilor, adesea nu-i pe placul lui Dumnezeu.

45. Atâta vreme cât trăim pe pământ, nu putem fi scutiți de necazuri și de încercări. De aceea este scris în cartea lui Iov: “Ispită este viața omului pe pământ”. Nu se află om atât de desăvârșit și de sfânt care să nu aibă, uneori, ispite – de care nu putem fi cu totul scutiți.

Toți sfinții au trecut prin mulțime de ispite și de suferințe și pe făgașul acesta au sporit, dar cei care n-au putut birui asupra ispitelor au fost osândiți și au căzut. Omul cât trăiește, nu-i niciodată întru totul ferit de ispite, căci avem sămânța lor în noi din pricina poftei trupești în care am fost zămisliți. Una vine după alta și totdeauna vom avea ceva de suferit, fiindcă am prăpădit binele și fericirea, cele de la început. Unii caută să fugă pentru a nu fi ispitiți și cad în ispite încă și mai primejdioase. Nu-i de ajuns să fugi ca să birui ci răbdarea și adevărata smerenie ne facmai tari decât toți dușmanii noștri. Cel care, fără să smulgă rădăcina răului, se ferește numai de primejdii (prilejurile din afară), sporește puțin. Dimpotrivă, ispitele se întorc asupră-i încă mai grabnice și mai cu putere.

46. Vei birui mai sigur puțin câte puțin printr-o îndelungată răbdare cu ajutorul lui Dumnezeu, decât printr-o asprime prea mare față de tine însuți. Mergi adesea după sfaturi când ești ispitit și nu judeca deloc aspru pe cel ce se află în ispită, ci mângâie-l așa precum tu însuți ai vrea să fi mângâiat. Începătura oricărei ispite este nestatornicia duhului și puțina încredere în Dumnezeu. Căci după cum o corabie fără cârmă e purtată ici și colo de valuri, asemenea omul slab și schimbăcios, care-și părăsește hotărârile pe care le luase, este tălăzuit de tot felul de ispite. Se cade să veghem, mai osebit când se arată ispita, căci cu mult mai bine birui-vom pe vrăjmaș de nu-l vom lăsa să pătrundă în suflet, dându-l deoparte chiar în clipa când e gata să intre. Mai întâi se ivește în minte un gând simplu, apoi o să vină o închipuire, pe urmă plăcerea, pornirea destrăbălată și în sfârșit consimțirea. Așa că, puțin câte puțin, dușmanul cuprinde tot sufletul, când n-a găsit împotrivire chiar de la început.

47. Sunt între cei trimiși de Dumnezeu și oameni care au darul să vadă dincolo de zare, să audă graiuri și cuvinte mai presus de fire. Dar aceștia, la vreme de mare însemnătate pentru ei, când li se deschide ochiul vederii și urechile auzirii celor de dincolo, să nu întârzie a căuta povățuirea unui duhovnic, care le va feri mintea și inima de bucurie străină și care-i va ocroti cu dulama smereniei. Căci dacă nu fac așa, cu tot darul de sus, pot cădea pradă înșelăciunii. Iată cum: Darurile lui Dumnezeu se ascund în noi, noi nu le știm dar Satana le vede și ca un tâlhar viclean pândește vremea darului de sus să se deschidă în viața noastră și de nu-l va afla acoperit de smerenie și de dreaptă socoteală, varsă el, ca un jgheab, pustiirile lui pe făgașul lui Dumnezeu.

48. Zace în noi o tainică răutate, căreia-i place să descopere nedesăvârșirile fraților noștri și iată de ce, gata stăm să-i judecăm, uitând că judecata inimilor numai dreptul lui Dumnezeu este. În loc de a cerceta cu atâta pornire ispititoare cugetul altuia, să ne coborâm în al nostru. Găsi-vom destule temeiuri să fim îngăduitori față de aproapele nostru și să tremurăm pentru noi înșine. Nu ai decât sarcina ta însăți și nu vei răspunde decât de tine. “Nu judeca ca să nu fi judecat”.

Pentru nimic în lume și de dragul nimănui, nu se cade să faci nici cel mai mic rău, cu toate acestea, ca să aduci un ajutor celui care are nevoie de el, poți uneori să amâni o bună lucrare sau să o înlocuiești cu alta mai bună, căci atunci n-ai nimicit binele ci l-ai schimbat în unul mai mare.

49. Dacă ești iubitor de învățătură fă-te iubitor și de osteneală. Căci simpla osteneală îngâmfă pe om.

Necazurile care vin asupra oamenilor, sunt roadele păcatelor proprii. Iar dacă le răbdăm prin rugăciune, ne vom bucura iarăși de venirea lucrurilor bune.

Cel ce vrea să facă ceva și nu poate, e socotit de cunoscătorul de inimi, Dumnezeu, ca și când ar fi făcut. Iar aceasta trebuie să o înțelegem atât cu privire la cele bune, cât și la cele rele.

Păcat spre moarte este păcatul nepocăit. Chiar de s-ar ruga un sfânt pentru un asemenea păcat, al altuia, nu e auzit.

Cel ce face binele și caută răsplată, nu slujește lui Dumnezeu ci voii sale.

Cel ce-a păcătuit, nu va putea scăpa de răsplată decât printr-o pocăință corespunzătoare cu greșeala.

50. Am putea să ne bucurăm de o mare pace, dacă am vrea să nu ne îndeletnicim deloc cu ceea ce zic sau fac alții și nici cu ceea ce nu ne privește. Cea mai mare și singura împotrivire este că odată robiți de patimile și poftele noastre nu facem nici o sforțare să intrăm în făgașul desăvârșit al sfinților. “Vă las pacea Mea, vă dau vouă pacea Mea, nu cum v-o dă lumea”.

Ce plăcută dulceață, ce dragoste atrăgătoare în aceste cuvinte ale lui Iisus Hristos! … Sunt două feluri de păci: pacea lui Iisus și pacea lumii. Pacea lumii cuprinde: grijile, întristările, neliniștile, scârba, remușcările. Iisus grăiește: “Biruiește-te pe tine însuți”. Înfrânează-ți poftele tale, împotrivește-te dorințelor, frângeți patimile și atunci duhul tău va fi ascultător poruncilor Lui, rămâne-va întru pacea cea nespusă, iar toate trudele vieții, suferințele, nedreptățile, prigoanele, nimic nu va tulbura pacea Lui, care întrece orice înțelegere.

Ioan Butiurcă