Căderea Constantinopolului

Sultanul Mehmed al II-lea a dat ordinul ultimului asalt asupra Constantinopolului în 29 mai 1453, puțin după miezul nopții. Atacul a început într-un zgomot înspăimântător. Doar atunci când santinelele din apropierea zidurilor au dat alarma, bisericile au început să tragă clopotele .
Bătrânii și copiii au ieșit din case și
s-au îngrămădit în biserici, încredințați că sfinții și îngerii îi vor ocroti.

Bașbuzucii și anatolienii

La ziduri nu era vreme de rugăciuni. Sultanul urmărea să-și hărțuiască dușmanul, înainte de a-și primejdui în bătălie trupele sale de elită.
În luptă și-a trimis mai întâi hânsarii lui, adică pe bașbuzuci, oameni fără căpătâi din toate țările și din toate națiile. Erau trupe în care nu te puteai încrede, strașnice la cel dintâi iureș, dar care își pierdeau repede cumpătul, dacă nu izbuteau imediat. După aproape două ceasuri, Mehmed a dat poruncă bașbuzucilor să se retragă. Ei fuseseră ținuți în loc și respinși de grecii și italienii conduși de Giustiniani.
De-abia au avut vreme creștinii să-și refacă liniile și să așeze din nou pe palisadă grinzile și butoaiele cu pământ, că s-a și pornit un al doilea atac: regimentele de turci din Anatolia, conduse de Ișak. Anatolienii erau bine înarmați și păstrau o bună rânduială, toți fiind musulmani. Cam la un ceas înaintea zorilor, după ce au suferit pierderi grele, anatolienii au încetat atacul.

Copiii de suflet ai lui Allah

Sosise vremea pentru ieniceri. Până ce creștinii să aibă timp să-și împrospăteze puterile și să facă ceva mai mult decât reparații sumare la palisadă, o ploaie de proiectile (săgeți, sulițe, pietre și gloanțe) a căzut asupra lor. La adăpostul acestui potop, ienicerii și-au început atacul, nu într-un iureș sălbatic, cum făcuseră bașbuzucii și anatolienii, ci păstrându-și rândurile într-o desăvârșită ordine, care a rămas neștirbită de proiectilele dușmanului.
Creștinii erau sleiți de puteri. Luptaseră fără întrerupere mai bine de patru ceasuri. Lupta de-a lungul palisadei ajunsese acum corp la corp. Vreme de un ceas, ienicerii nu și-au putut croi vreun drum.

Două evenimente aveau să-i sprijine pe turci: cineva uitase o portiță din zid (cunoscută sub numele de Kerkoporta) deschisă, prilejuind turcilor intrarea în oraș. Atacul turcesc putea fi respins dar, în acele momente, un foc tras din apropiere de o culevrină l-a lovit pe Giustiniani, genovezul care reprezentase până atunci simbolul luptei creștinilor împotriva păgânilor.
Punctul culminant

Pierzând mult sânge, Giustiniani s-a retras de la ziduri, urmat de toți oamenii lui. Împăratul și grecii săi au rămas singuri pe câmpul de luptă. De dincolo de șanțul de apărare, sultanul și-a dat seama de teama care pusese stăpânire pe oastea creștină. „Orașul este al nostru!”, a strigat sultanul, dând ordin ienicerilor să pornească din nou la atac.
Cu toată rezistența îndârjită, grecii  au fost obligați să se retragă. Steagul turcesc fluturând pe zidul Kerkoportei a însemnat pentru creștini semnul ce vestea căderea Constantinopolului.
Împăratul Constantin, înconjurat de spaniolul Francisco de Toledo, vărul lui bun, Teofil

Paleologul și un credincios tovarăș de luptă, Ioan Dalmatul, și-a smuls însemnele imperiale și s-a aruncat în mijlocul hoardelor turcești. Nimeni nu i-a mai văzut vreodată. Strigătul că orașul a fost pierdut a răsunat de-a lungul străzilor. Steagurile turcești fluturau pe turnurile înalte de pe Blacherne, acolo unde flamurile cu vulturul împărătesc și cu leul Sf.Marcu fluturaseră numai cu câteva clipe mai înainte.

Sfârșitul

Ici-colo lupta a mai durat puțină vreme. Semnele luminoase, care dădeau de știre că trupele intraseră în Constantinopol, peste ziduri, fuseseră aprinse
jur-împrejurul întregii oștiri turcești.
Vasele turcilor din Cornul de Aur s-au grăbit să-și debarce echipajele pe plajă, ca să atace zidurile portului. Ele au întâmpinat o slabă rezistență, cu excepția celei opuse de oamenii de pe două vase cretane, care s-au baricadat în trei turnuri și au refuzat să se predea. Marinarii cretani s-au predat doar după ce au obținut promisiunea că nimeni nu se va atinge de ei și de bunurile lor. Turcii, a căror admirație și-o câștigaseră, i-au lăsat să plece spre Creta.
Cei mai mulți comandanți creștini au fost prinși de vii. Regiment după regiment, turcii au pătruns prin spărtura din palisadă și s-au răsfirat într-o parte și într-alta, ca să deschidă toate porțile.
Sultanul și-a ținut în frâu câteva regimente, făcându-le să-i servească drept escortă și poliție militară. Cea mai mare parte dintre trupele sale erau însă dornice să-și înceapă prădăciunile. Mehmed a așteptat până după-amiază, ca să-și facă intrarea triumfătoare în oraș, atunci când se va fi potolit măcelul și jaful nemăsurat din primele ceasuri, și când oarecare ordine va fi fost restabilită.

Regulile cuceritorilor

Încă din vremea califului Omar și a celor dintîi mari cuceritori musulmani, tradiția islamică stabilise reguli pentru chipul în care să fie tratate, după cuviință, popoarele cucerite.
Dacă un oraș sau un ținut se predă de bună voie cuceritorului, atunci nu trebuie să fie jefuit, cu toate că poate avea de plătit o despăgubire. Locuitorii, fie ei creștini sau evrei, își păstrează lăcașurile de cult.
Când însă un oraș este luat cu asalt, locuitorii săi nu-și păstrează nici un drept. Armatei cuceritoare i se îngăduie trei zile de jaf fără opreliște, iar fostele lăcașuri de rugăciune, cu toate acareturile lor, ajung proprietatea căpeteniei cuceritorilor. Acesta putea hotărâ asupra lor după bunul lui plac.
Sultanul Mehmed făgăduise oștenilor săi cele trei zile de prădăciuni la care aveau dreptul și aceștia s-au și revărsat în oraș. Cu toate că sultanul a stăruit să se păstreze o oarecare rânduială, o dată pătrunși în oraș, toți se uneau în goana sălbatică după pradă. La început, nici nu le venea să creadă că rezistența încetase. Ucideau pe cine le ieșea în cale, bărbați, femei și copii, fără deosebire. Sângele curgea șiroaie pe străzi la vale, începând cu înălțimile de la Petra până la Cornul de Aur. Curând însă, pofta de a ucide s-a potolit.

Jaful

Soldații și-au dat seama că prizonierii și lucrurile de preț, le pot aduce un folos mai mare. Mulți s-au abătut din drum ca să prade palatul imperial de la Blacherne. Au început să jefuiască comorile din palat, să ardă cărți și icoane, după ce au smuls cadrele și ferecăturile împodobite cu pietre prețioase, și să spargă marmura și mozaicurile care căptușeau pereții.
Alții, s-au îndreptat spre bisericile mici, dar strălucitoare, din apropierea zidurilor: Sf.Gheorghe de lângă Poarta Charisiană, Sf.Ioan din Petra și încântătoarea biserică a mănăstirii Mântuitorului din Chora, ca să despoaie de argintărie, de odăjdii și de orice putea fi smuls din lăuntrul lor.
La Chora, au lăsat nevătămate mozaicurile și frescele, dar au distrus icoana Maicii Domnului, Hodighitria, icoana cea mai venerată din întreaga lume bizantină, zugrăvită, cum se spunea, de însuși Sf.Luca.

Soldații au jefuit casele, bazarele, antrepozitele așezate de-a lungul zidurilor și au luat în robie 50.000 de locuitori ai orașului.

Către seară, puține locuri mai rămăseseră nejefuite și nimeni nu s-a împotrivit când sultanul a dat de veste că prădăciunile trebuiau acum să înceteze. Sf.Sofia a fost transformată în moschee. Unul din ulemalele lui Mehmed, în prezența sultanului, s-a suit în amvon și a vestit că nu există alt Dumnezeu decât Allah.

Sub zodia Islamului

A doua zi după cucerirea orașului, sultanul și-a ales pentru sine și pentru ostașii care nu participaseră la jaf, din prăzile de război, tot ce și-a dorit (inclusiv prizonierii care aparțineau marilor familii ale Bizanțului și înalții dregători care rămăseseră în viață după măcel). La 21 iunie 1453, sultanul și Curtea lui au plecat la Adrianopol, lăsând în urmă un oraș dărâmat, golit și pustiit, cu zidurile înnegrite și ciudat de tăcut.
Cu mult înainte de moartea sa, în 1481, sultanul Mehmed putea privi cu mândrie la Constantinopolul cel nou. Mehmed stricase vechea metropolă, pe cale să se năruie, a împăraților bizantini și, în locul ei, ridicase o nouă și strălucitoare metropolă, în care dorea ca supușii săi, de toate credințele și de toate neamurile, să trăiască laolaltă în bună orânduială, în belșug și în pace.