Ştefan cel Mare şi uneori Sfânt

Ghilimele

Ștefan cel Mare și uneori Sfânt

E bine știut că pentru aniversarea, comemorarea, sărbătorirea (și ce-o mai fi!) în 2004 a lui Ștefan cel Mare au fost aprobate de la buget zeci de miliarde de lei pentru simpozioane, mese rotunde, expoziții, chermeze și alte șuete istorico-bahico-gastronomice. Miercuri, a avut loc chiar și o ședință solemnă a celor două Camere reunite ale Parlamentului, la care au participat și șefi ai altor instituții centrale românești. Mai pe șleau, au avut loc discursuri plictisitoare despre “trecutul glorios”, “istoria neamului nostru, care de veacuri se află la răspântie de imperii”, “vitejia strămoșilor” și alte bla-bla-uri masochist-patriotarde de doi lei. Solemnitatea întâlnirii a fost marcată de căscaturi, cititul ziarelor și alte îndeletniciri atât de cunoscute parlamentarilor.

Dacă vă imaginați cumva că vreun deputat sau senator a simțit cel mai mic fior la auzul discursurilor despre Ștefan cel Mare, vă înșelați amarnic!

Vi-l puteți imagina pe Marko Bela cum îi fierbea sângele în vine la auzul faptelor glorioase ale Voievodului Moldovei sau pe Triță Făniță cum consulta izvoare istorice inedite pentru a vorbi în plen? Să știți că nici eu! Dacă mai punem la socoteală că era și ultima zi de lucru înainte de vacanță, ne putem face o idee la ce se gândeau parlamentarii în timp ce se vorbea despre cele 45 de mânăstiri ctitorite de Ștefan: gagici cu sânii goi pe malul mării, insule exotice, sporturi acvatice, cazări la cinci-șapte stele și alte mizilicuri fără nici o legătură cu istoria.

Asta a fost în Parlament, dar manifestările nu au început și nici nu s-au sfârșit aici. În toată țara au avut și au loc simpozioane plictisitoare, la care participă cinci istorici, patru pensionari și trei veterani de război; mese rotunde lipsite de mediatizare; conferințe în care se spun lucruri știute și preluate din așa-numita “istorie comunistă”, care glorifică peste măsură, dar nu critică nereușitele înaintașilor noștri, acea istorie roz-bombon în care noi suntem cei mai frumoși și deștepți de pe întregul glob. Toate aceste acțiuni costă însă mulți bani, pe care cineva îi încasează, de obicei rude ale celor de la Putere. În astă vreme, poporul habar n-are că Ștefan cel Mare este celebrat și nici nu știe cu ce s-a mai ocupat el.

Pentru cei care nu au participat la simpozioane, dar și pentru cei care s-au plictisit la mesele rotunde la care au participat fac o scurtă trecere în revistă a adevăratelor bătălii câștigate de Ștefan cel Mare. În iatac. Pe prima nevastă a lui Ștefan o chema Marușca (unii zic că a fost doar concubină), iar cu ea i-a avut pe Alexandru și Ilie. Cu acte în regulă, lucru de data asta atestat de unele izvoare, a avut-o ca primă nevastă pe Evdochia, o ruteancă având niscaiva sânge nobil, cu care s-a căsătorit în 1463. Evdochia moare de o boală necunoscută, dar apucă să-i facă lui Ștefan trei copii, care vor muri și ei de aceeași boală misterioasă în 1479. Ștefan se recăsătorește în 1472 cu Maria de Mangop, care moare și ea la 27 de ani, fără să-i lase vreun moștenitor. Încă din timpul căsniciei cu Maria de Mangop, Ștefan cel Mare trece și prin dormitoarele doamnei Maria și a Mariei Voichița, care era nevasta, respectiv fiica lui Radu cel Frumos. Între timp o cunoaște și pe o neguțătoreasă de pește din Hârlău, Rărășoaia, cu care îl face pe Petru Rareș. Se reîntâlnește cu Maria Voichița, se căsătorește cu ea în 1480 și va avea o relație de 24 de ani, adică până în 1504, anul morții sale. Alte legături rapid-hormonale ale sale au mai fost, dar au rămas nedescoperite. E cert că a mai avut încă doi copii: Iani și Ștefăniță Vodă.

Iată, așadar, ce ar mai trebui spus românilor la simpozioane. Ștefan a fost Mare, dar nu chiar așa de Sfânt. Asta, oricum, nu îi umbrește realizările, ci i le întregește. Pentru că dovedește că a avut boașe. Spre deosebire de guvernanții de astăzi, organizatori de simpozioane de fațadă, care cred că România e a lor și nu a urmașilor urmașilor noștri.