Exces de zel. Cu zurgalai

Or fi discutii interminabile, enervari justificate si amenintari subsecvente pe tema maririi/nemaririi salariului profesorilor, dar cu tot spectacolul nefast (pentru o bruma de bani în plus per cadru didactic), subiectul net incitant ramâne altul. Chiar daca, în splendoarea sa, asta „altul”

s-a consumat cu peste o saptamâna în urma.

Se facea ca o echipa bine instruita, organizata, compacta, unita-n cuget, simtiri si idealuri la minut descindea fix într-o zona privilegiata din aeroportul international al capitalei noastre. Mai exact, interzisa oricarui muritor nepurtator de teluri înalte si legitimatie pe masura. Caci un aeroport international nu-i sat fara câini, asa ca nu te poti plimba prin el, de-a baba oarba, pe unde-ti dicteaza fitele. Bineînteles ca în cazuri din cale afara de bine justificate, echivalente cu forta majora (sau de forta majora, în sine), echipele speciale de interventie pot încalca zonele cu pricina, pentru restabilirea ordinii, pentru ocrotirea sigurantei nationale (termen generos, sub poalele caruia orice organ slab de carte – sau chiar de înger – îsi ascunde neregulile, atunci când tine neaparat, fara de lege, sa înfunde pe cineva).

Dar, ce ne-a spus presa ca s-a întâmplat în zona aia de mare securitate, într-o zi de octombrie? Pai, pe nepusa masa, ca în orice actiune menita succesului nebanuit, oamenii organului-de-insistenta-si-persistenta-lupta-contra/anticoruptie au tabarât (desigur, într-un mod elegant, cum le e stilul) asupra foarte cunoscutului fost jucator, acum antrenor de fotbal care tocmai pusese piciorul pe pamânt românesc, revenind de prin cele tari.

Motivul interventiei rapide si fara de preget? Atitudinea recalcitranta a selectionerului care a tratat cu vadit dispret si rusinoasa indiferenta soli­citarea organului de a se prezenta la sediul sau pentru…. De a se prezenta la sediul sau. Si, fata cu reactiunea unui fost fotbalist, oricât de bun era el de picioare, la vremea lui si oricât de tare-i în strategii de teren, la vremea noastra, masuri severe se impuneau. De îndata. Asa ca a fost întocmit un mandat de aducere pe numele d-lui antrenor. Iar mandatul trebuia, nu-i asa (?), executat în fapt.

Pâna aici, mai toate bune si aratoase, ba chiar cu corespondent si prin cod. De-aici încolo, însa, iaca sarabanda. Din indicatiile clare ale legiuitorului care a creat articole anume pentru reglementarea fazei cu mandatul de aducere si ce vrea el, rezulta ca acesta trebuie pus în executare de catre persoana însarcinata cu aceasta misiune. Care se deplaseaza la domiciliul împricinatului, recte adresa indicata în mandat, iar daca nu gaseste acolo respectiva persoana, prima miscare este sa faca cercetari cu privire la domiciliul acesteia si sa încheie un proces verbal care sa cuprinda mentiuni despre cercetari si rezultatul acestora (art. 184 alin. 3 Cod procedura penala).

Clar, nu? Va sa zica, executarea asta de mandat nu-i lasata asa, la voia întâmplarii si la mustata oricui. Iar pasii prescrisi de procedura nu-s de facut din doi în doi sau deloc. Caci, astfel cum ne învatau marii profesori de drept, procedura-i matematica. Termenii sunt precisi, operatiile-s ferme. Te abati de la ea, nu-ti iese rezultatul. Ba da, îti iese daca esti privilegiat de soarta si de puteri, le-as raspunde acum. Indiferent de vremi, de principii, de legi.

Ma rog, revenind la povestea adevarata, de remarcat faptul ca dupa ce selectionerul a dat piept cu organu’ la câtiva pasi de scara avionului, i s-a luat, tam-nisam, pasaportul. Atâtea informatii dintr-una sunt tahuitoare. Pentru cei care înca mai au prostul obicei de a citi codurile. Ne întrebam si noi, asa ca profani într-ale executarii mandatelor (despre care am citit numai în carti de specialitate si în jurisprudenta europeana), oare în mandatul selectionerului „adresa indicata” era „aeroport – zona interzisa”? Sau organul a facut cercetarile de rigoare, caci la adresa indicata n-a gasit antrenoru’ citat si a constatat, prin proces verbal (cu rezultat al cercetarilor consemnat), ca acesta s-a mutat în aeroport – zona restrictiva?

Iar faza cu retinerea pasaportului pare scoasa din ireal. Pai, omu’ tocmai venea din strainatate, nu se ducea. si, pe de alta parte, mai exista nimicul ala de impediment (tot de procedura) care respinge o asemenea îngradire, daca împotriva fostului si actualului fotbalist nu se dispusese masura obligarii de a nu parasi tara. Or, asta nu se dispusese deloc. Caci nu era cum, pentru faza în care „procedura” se gasea. Si daca tot l-au urmarit, nu puteau sa astepte pâna ajungea acasa, macar în scopul unei aparente respectari a legii?

Frumusetea povestii are o dubla ramificatie. Pe de o parte, toata tevatura asta s-a facut pentru ca sportivul sa fie dus în fata organului ca sa… i se prezinte procesul verbal de începere a urmaririi penale. Deci, când masura se executa cu sârg (asortata de ridicare de pasaport) împricinatu’ nu era nici macar învinuit, daramite inculpat. Pe de alta parte, figura prompta a avut loc, am putea spune, în direct, cu toata presa în ceafa, de a vuit tara. Vreo trei zile, ca la o minune standard. Bineînteles ca au existat doua tabere. Una care proslavea curajul oamenilor legii ce au dat piept cu coruptia înca de la scara avionului (care coruptie, ca omului nici nu i se aratasera mugurii urmaririi penale?) si alta care arata încalcarile si exagerarile întâmplate în speta. În prima categorie s-au înscris o serie de jurnalisti sportivi ce faceau aprecieri de offsaid cu privire la procedura penala (a carei coperta n-au vazut-o nici macar în vis).

Desi nu solidarizez (mai mult decât e cazul si de când e cazul) cu declaratiile finantatorului Stelei, constat ca e singurul care are curajul, în anumite momente critice, de a spune lucrurilor pe nume. Chiar daca într-o maniera aparte. Care, dupa pasivitatea organului, se pare ca nu jeneaza. Asa ca, dom’le, la mai mare!

Andreea CIUCA