Educația modernă, cimitirul vieții noastre

Pentru omul zilelor noastre, conceptul învățământului obligatoriu pare unul vechi de când lumea. Încă din copilărie suntem învățați să credem că destinul și bunăstarea noastră depind de felul în care vom reuși să străbatem traseul lung și complex al sistemului educațional. Grădinița, școala generală, liceul, facultatea, studiile post-universitare sunt privite ca niște trepte care, odată escaladate, ne vor asigura un grad tot mai mare de împlinire și autonomie personală. În lumea occidentală, modelul suprem de eficiență educațională este considerat cel american, caracterizat ca fiind prin excelență “mobil”, “deschis”, “flexibil” și “receptiv”. În spatele acestei fațade strălucitoare se ascunde, însă, o realitate care ar trebui să ne dea de gândit.

Modelul prusac

Învățământul modern obligatoriu american este o creație nu mai veche de un secol. Forțele care au stat la baza impunerii lui sunt marii industriași ai Americii de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX – Ford, Rockefeller și Morgan.
Alături de acești magnați au acționat ideologii învățământului modern – Frederick Taylor și Horace Mann, care au primit misiunea de a pune pe roate un sistem care să răspundă în cel mai eficient mod nevoilor și planurilor guvernului, și industriei americane. Deloc surprinzător, Taylor și Mann au luat ca model sistemul de educație prusac, organizat și condus de stat. Cei doi au făcut mai multe vizite în Germania, unde au avut ocazia să constate natura totalitară a sistemului, în care oamenii era văzuți doar ca niște unelte, de către conducătorii regimului militarist german. În cadrul acestui sistem, un procent mic dintre copii frecventa așa-numitele “realschulen ” (școli reale), unde erau învățați cum să conducă și să supravegheze masele. Restul copiilor mergeau la volkschulen (școlile poporului), a căror misiune era să-i transforme în cetățeni fideli regimului. După cum se știe, modelul prusac de uniformizare a oamenilor s-a dovedit unul de succes, pe tiparul lui urmând să fie construit mai târziu sistemul de educație nazist. Cu mici variații, principiile educației prusace s-au menținut, de-a lungul deceniilor, până în zilele noastre.

Verdictul lui Gatto

Unul dintre cei mai furibunzi critici ai sistemului de educație american este John Taylor Gatto, care a primit distincția “Profesorul anului din New York” între 1989 și 1991. Gatto este de părere că “după 1900 școlile publice au devenit treptat așezăminte impersonale în care copiii au fost priviți ca niște resurse exploatabile. Ei erau destinați să fie modelați conform nevoilor sistemului economic, deși în realitate, în cea mai mare parte a istoriei SUA, copiii americani au fost determinați  să creadă că își creează și aleg singuri locul de muncă. Este o prostie să vezi în școli altceva decât tabere de antrenament pentru formarea de americani muncitori, care-și iubesc drapelul, își plătesc taxele cu conștiinciozitate și își susțin cu patriotism trupele.”

Etapele manipulării

Pentru atingerea acestui țel este folosită clasica metodă a “morcovului” și “bâtei”, un amestec bine dozat de recompense și mijloace coercitive. Tinerilor li se inoculează o mentalitate de stăpân/sclav. Ei sunt făcuți să creadă că împlinirea personală depinde aproape exclusiv de nivelul performanțelor școlare. Cei care, din diferite motive, nu reușesc să se ridice la înălțimea standardelor cerute, devin un fel de paria ai societății moderne, în timp ce performerilor li se deschid toate porțile succesului. Din acest motiv, goana după diplome a devenit generală. Tânărul american, și nu doar acesta, nu mai studiază pentru a-și lărgi orizontul personal. Visul lui este să-și găsească un loc în lumea marilor corporații transnaționale și să beneficieze de toate avantajele conferite de statutul de “semizeu”, dobândit cu atâta efort. Nimeni nu pare să-și dea seama cât de mare este prețul plătit pentru obținerea acestui “succes” și cât de subtil a fost manipulat pentru a deveni o rotiță perfect funcțională în angrenajul sistemului.

Laboratoarele alienării

Dresarea începe din fragedă copilărie. Programa școlară este astfel concepută încât să epuizeze energiile și să anestezieze reflecția individuală. Practic, vreme de aproape două decenii, elevul, și mai apoi studentul, petrec zece luni pe an și cel puțin șapte ore pe zi în instituțiile de învățământ, nemaipunând la socoteală timpul alocat studiului în afara orelor de curs. E ca și cum cineva ar fi închis într-o cameră o jumătate din zi, făcut să creadă că acest lucru reprezintă o recompensă în sine și că totul este spre binele său. În loc să fie îndrumați să se intereseze despre sensul existenței, să pună în discuțiile stereotipiile cunoașterii comune, elevii sunt bombardați cu fapte inutile și îndoctrinați să adere la principiile de funcționare ale societății. Tinerii, din ce în ce mai înrobiți de tehnică, își petrec mai tot timpul în laboratoare, care au devenit adevărate altare ale științei – înțeleasă ca și capacitate de a manipula fenomenele fizice – acest idol al epocii moderne. Studenții sunt îndemnați să urmărească cu febrilitate înfăptuirea “progresului”, să pună pe picioare o lume în care să existe pretutindeni organizare și eficiență.

Nu treci, nu conduci

Spiritul de obediență al viitorului cetățean este și el intens cultivat. Elevii sunt învățați că trebuie “să ceară voie” pentru aproape orice activitate, până și pentru a merge la WC. La aceasta se adaugă restrângerea tot mai accentuată a perioadei vacanțelor. De la o vacanță de trei luni în timpul verii, cât era în anii ’60, ’70, s-a ajuns astăzi la o perioadă de două luni, iar mai nou, în Statele Unite este promovat sistemul de “școlarizare pe tot timpului anului”.
Presiunea aplicată de masivul complex guvern-afaceri-educație, pentru a-l determina pe student să se conformeze regulilor societății, afectează
până și libertatea de mișcare a acestuia. În multe state americane există așa-numita lege No Pass/No Drive (nu treci, nu conduci). Pur și simplu, pentru a-i împiedica pe studenți să iasă din sistemul coercitiv de educație publică, statele refuză să acorde permise de conducere celor picați la examene. În cele mai extreme cazuri, politicienii au propus ca studenții care nu îndeplinesc criteriile de performanță și de frecvență cerute să nu aibă dreptul de a circula liber
și de a se asocia.

Protest
prin sinucidere

În aceste condiții, nu este de mirare că tinerii resimt din plin presiunile imense aplicate pentru a-i transforma în unelte corespunzătoare cerințelor sistemului.
Tulburările mentale în rândurile copiilor sunt tot mai numeroase. Școlile au devenit adevărate focare de depresie, paranoia și anxietate socială. Cazurile în care tinerii se sinucid, pentru că nu au trecut un examen sau pentru că nu rezistă climatului dur de competiție, au devenit banale. De altfel, încă din 1996, un studiu al Institutului Național pentru Sănătate Mentală, din Statele Unite, remarca faptul că “anual, mai mulți adolescenți și tineri adulți mor din cauza sinuciderilor decât din cauza cancerului, problemelor circulatorii, SIDA, handicapurilor genetice, pneumoniei și gripei la un loc”. În mod evident, sistemul școlar modern s-a transformat într-o amenințare pentru sănătatea publică.

Ce este de făcut?

Confruntați cu aceste probleme, o serie de educatori americani consideră că  alternativa viabilă la sistemul de învățământ modern este școala în familie.
Educatorii respectivi sunt de părere că părinții își pot asuma responsabilitatea  educării copiilor. Mediul de acasă le permite copiilor să învețe într-un climat confortabil, necompetitiv, în care nu mai există scări sociale sau reguli rigide.
Celor care sunt deja la școală, educatorii le recomandă părăsirea sistemului oficial de învățământ și găsirea unor sisteme alternative, de care să beneficieze cu adevărat.
Adevărul este că, pentru a-și găsi împlinirea, oamenii nu au nevoie de “valorile” promovate de școala modernă și de sistemul în care sunt pregătiți să funcționeze. Din păcate, astăzi, sistemul de educație și întregul mediu de viață sunt concepute în așa fel încât să ne reamintească că nu ne putem găsi fericirea decât în această lume. Suntem “formatați” pentru o lume tot mai artificială, atât de atotcuprinzătoare și de atotprezentă încât să devină imposibil pentru oameni să vadă, să-și imagineze sau chiar să spere la altceva dincolo de ea. Însă această lume, care promite că va fi a “eliberării” totale, va fi cea mai extinsă și cea mai eficientă închisoare pe care omenirea a cunoscut-o vreodată. Iar ironia cea mai mare va consta în faptul că,  grație sistemului modern de educație, gardienii acestei închisori vor fi, în același timp, și deținuți.

“Ce este un bun cetățean? Cineva care nu spune, nu face și nu gândește niciodată ceva ce este neobișnuit. Școlile există și sunt menținute cu scopul de a produce  această uniformizare în cel mai înalt grad posibil. Sistemul școlar este un malaxor în care copilul este introdus de când este încă fraged și maleabil; de aici încolo el este modelat în anumite forme pentru a deveni adultul care va fi acoperit din cap până la călcâie în ștampile oficiale”
H.L. Mencken