Cu cămătarii după noi

Familia Erbașu a scos-o de la naftalină pe avocata Paula Iacob, “o prietenă a familiei”, care a înșirat pe taraba publică tot ce-și mai amintea din arsenalul chichițelor avocățești. Scopul zbaterii sale a fost rapid intuit de opinia publică: să combată varianta sinuciderii miliardarului de carton pentru motive financiare.

Prea Fericitul Teoctist dăduse deja dispensa pentru slujba ortodoxă de înmormântare și nu s-a pomenit nicicând să se revină asupra unui ceremonial religios deja consumat ori să fie exhumat un sinucigaș și să fie mutat la marginea cimitirului numai pentru că s-ar fi descoperit, mai târziu, că a fost îngropat pe nedrept în rând cu ceilalți creștini, răposați de moarte bună. Ziarele au aflat, suspect de promt, că holdingul a plătit, după nefericita dispariție, peste un milion de dolari, la termen, datorii scadente la bnci. Altfel spus, operațiuni eminamente secrete au fost lăsate să răzbată, intenționat, spre presă. În același timp, familia a negat că ar fi făcut plăți, în aceeași perioadă, către cămătari.
“Cu mine în viață v-ar fi fost mult mai greu”, a scris Erbașu pe una dintre paginile neascunse de văduvă.

Mare trebuie să fi fost spaima și disperarea celui care a optat pentru soluția morții premature. Se vede că ea a fost transmisă și familiei supraviețuitoare. Ce mai putea apăra Erbașu prin gestul său final? Ce era mai presus decât viața? Sinucigașul Erbașu a vrut să-și protejeze familia și să-și salveze onoarea. Să ia în mormânt toate încurcăturile lui cu creditele de la cămătari. În plus, ajunsese la concluzia dureroasă că nu mai avea cui să ceară protecție. După ce ne liniștește cu concluzia că a fost sinucidere și nu crimă, verdict pentru care a sacrificat peste un miliard de lei “cheltuieli judiciare”, ce ar mai putea face statul român pentru o victimă a cămătarilor? De ce nu trebuie slăbit pe această temă Procurorul General, Ilie Botoș?
Ar fi păcat să nu se tragă învățăturile de rigoare dintr-o tragedie. Autoritățile nu trebuie lăsate să treacă indiferente pe lângă un pericol social cvasigeneralizat. Românii trebuie atenționați asupra consecințelor consumului peste posibilități. Băncile au înțeles riscurile și au fost obligate să se delimiteze de acest fenomen insidios. La umbra unor speranțe de mai bine și a unor ipotetice venituri suplimentare în viitor – deșertăciuni cultivate de politicieni – au proliferat cei care oferă hrană unor iluzii criminale. Moartea violentă a omului de afaceri Mihai Erbașu a fost prea mediatizată ca să nu se obțină, fie și în ceasul al doisprezecelea, un reflex de apărare în plan legislativ. Erbașu este doar un sacrificat mai celebru dintre miile de faliși ai fenomenului cămtăresc. În România, trebuie să se recunoască oficial, cămătăria a ajuns să ucidă pe capete, direct sau indirect, de ani buni.

În mod ciudat, deși avem o adevărată inflație de legi și alte acte normative, nici până acum cămătăria nu este reglementată ca infracțiune în stufoasa legislație românească. Este drept, nici în Codul Carol nu era prevăzută expres. Codul penal al statului socialist nu putea consacra o “reminiscență” a putredei societăți capitaliste. În ciuda deselor modificări postdecembriste ale legislației penale, cămătăria a rămas pe dinafară, de parcă ignorarea ei ne-ar proteja mai mult decât abordarea ei pieptisă. O firavă tentativă de reacție are practica judiciară, în special magistrații ieșeni: în lipsa unei prevederi exprese, ei o consideră “exercitare fără drept a unei profesii” și evaziune fiscală. Un avocat mediu, sau, să zicem și Paula Iacob, pot da peste cap toată construcția încropita de ei pentru a stopa un rău ce a crescut prea monstruos.
România, cu un consum mult peste puterile ei de producție, poate urma oricând soarta lui Erbașu. Cum am mai spus, cămătarii nu trebuie căutați numai printre interlopi.