Cântece și descântece. În șoaptă. Și, în rest, tăcere…

Ce facem la sfârșitul săptămânii? Păi, mâncăm, bem, shoppingărim și, printre aceste plăceri, apucăm, neapărat, să votăm. Voioși și sprințari. Cel puțin așa ne arată o reclamă reluată cu insistență la televizor. Că votu-i datorie cetățenească, suntem de acord. Că dacă stăm acasă, îi lăsăm pe alții, care (de cele mai multe ori) nu ne reprezintă, să-i aleagă pe cei ce ne vor conduce „destinele” (o, ho, ho!), este adevărat. Că je m’en fichismul electoral nu-i a bună, așa-i.

Numai că, în multe dintre situații (a se citi „colegii”) suntem, neaoș spus, în ceață. Deasă. Asta, dacă nu avem în sânge o îmbibație ideolo­gică de partid și de stat care ne face (indiferent de faptele oamenilor respectivului partid și indife­rent de indivizii pe care partidu-i afișează pe toate gardurile electorale) să-l votăm (și să-i votăm) cu ochii închiși și răsuflarea aburindă pe ștampilă.

Faza asta cu uninominalul nu-i, până la urmă, rea. Fie și pentru faptul că ea creează oportunități, în sensul unei mai mari libertăți de mișcare pentru electorat. Și, în același fel, un succes garantat pentru partidele deștepte (or fi?). Să mă explic. Bunăoară, nu-mi place un partid, pentru că nu-mi place. Poate că are o platformă de necrezut (adică de tot rahatu’, într-o perspectivă reală) ori poate că ne-a arătat pisica de prea multe ori, fără nicio urmare, sau poate că a defilat cu inși nereușiți, compromiși până peste eticheta Armani, etc. Dar, fiind deștept (el, partidu’) sau, posibil, la plezneala vieții, pune înspre alegere un candidat pentru care, ca om, ca talent, ca inteligență, ca… orice-i bun, am tot respectul. În schimb, un partid pe care-l prefer, că-mi place pentru că-mi place (poate-i pe partea preferată de eșichier, poate-a făcut ceva în istoria noastră, poate ne-a arătat oameni charismatici, etc.) trăsnește un candidat de toată mirarea. Sau, pur și simplu, un om pe care nu l-aș alege. Ei, asta-i dilema uninominalului și, în același timp, frumusețea lui. Ce aleg? Partidul sau omul? Nu-i o întrebare simplă pentru că răspunsul nu-i fix la îndemână.

Acum, la sfârșit de campanie, ar trebui să remarcăm ce-i de remarcat. Cum că asta a fost cea mai anostă dintre campaniile pe care le-am trăit (sigur, în frumoasa democrație). Nu tu agitație, nu tu freamăt, nu tu schimburi scânteietoare de idei. Pe scurt, nu tu noutăți, lâncezeală. Ton la unison, idei mocnite, lipiri de afișe la relanti. Săgeți, trandafiri (izolați ori în buchete) fără prea multe licăriri. Asta, nu pentru că am fi așteptat ca posibilii aleși să se ia la păruială. Ci pentru că, astfel cum inspirat a remarcat unul dintre puținii candidați viabili (din punctul meu de vedere), actorul tâgumureșean proaspăt intrat în cursa pentru Parlament, mulți dintre candidați nu numai că nu s-au străduit să ne mențină visul. Ci, chiar ni l-au luat. Prin prestația lor. Iar dacă de pe-acum au făcut așa, ce vor face mai încolo, odată aflați în organele legiuitoare?

Prea mare scofală de schimbare, de bine, de optimism nu se arată cu aceste alegeri. Ori, poate, senzația asta de suprasaturație este dată de grija traiului de zi cu zi. De agitația devorantă și de prea puținele consecințe ale muncii noastre. De efectele (oricât vrem să le ignorăm) unei situații mondiale deloc pe roze. Fie să ne înșelăm acum, iar nou aleșii să fie în stare a ne aduce lapte și miere, în râuri nesfârșite. Sau, măcar, în picături.

Deși nu-i loterie și nici poker (sau, poate, da…) n-ar fi rău să ne alegem cu potul cel mare. Teoretic, asta depinde de noi. De chenarul pe care lansăm ștampila. De pata de culoare pe care candidatul creditat ar putea-o da. În acest sens, l-aș vota pe Ciprian. Mai ales că reprezintă un partid de dreapta, că-i elegant (la vorbă și la port), are o considerabilă doză de caracter și știe ce vrea. Dar la asta ne așteptăm și vă așteptați mulți. Din păcate nu-i în colegiul meu. Și, dintre toți invitații electorali ai acestei campanii, l-aș vota pe Nicu. Pe el, ca om, ca prezență, ca spirit, ca discurs. Ca trandafir singular (nu ca echipă). Pentru că, spre deosebire de masa compactă a candidaților care s-au perindat pe sticlele noastre colorate, la el s-a simțit sinceritatea. De la o poștă. Nu-i deloc sigur că va putea împlini ce-și propune (ori că i se va da voie). Dar e de-ajuns că-și propune ce (ne) trebuie. Că n-a făcut campanie aruncând cu replici urât mirositoare, că nu ne-a împuiat capul cu minciuni electorale, că ni s-a prezentat așa cum îl știm. Cu talent. Iar dacă prestația sa ca politician ales va fi pe jumătate față de cea din „restul e tăcere”, coane, pălăria jos! Din păcate, nici el

nu-i în colegiul meu.

Așa că-mi rămâne bântuitoarea dilemă: omul sau partidul? Până una-alta, mai întâi la vot!

Andreea CIUCÄ‚