Gavroche nu-l așteaptă pe Moș Crăciun

În forfota din ajunul Sărbătorilor, când fiecare aleargă ca să prindă cea mai bună ofertă din marile magazine, ați trecut pro­babil pe lângă el. Și nu l-ați băgat în seamă pentru că se ferește cu un talent înnăscut de tot ce i-ar putea cauza neplăceri.

Îmbrăcat cu un pulovăr, blugi și o șăpcuță a la Gavroche trasă pe o ureche, seamănă cu un copil care își așteaptă părinții de la cumpărături. Doar că nu-l caută nimeni! Și chiar dacă mă asigură că se duce acasă, după zece minute îl văd venind înapoi, cu siguranța omului care nu e pentru prima dată acolo, deși nu are nicio treabă.

Mă duc, ca să nu-și facă griji tata!

La a doua încercare reușesc să-l conving că nu sunt de la Casa de Copii, că nu vreau să-i fac niciun rău și stăm de vorbă. Are o față micuță, cu niște ochișori negri, cu o privire mai mult versată decât inteligentă, deși nu e prost. Se strecoară cu abilitatea unui șoricel, ca un animal hăituit care știe de ce trebuie să se ferească. Îmi dau seama de ce se teme de mine și când îi explic că e vorba doar de curiozitate de ziarist, ochișorii i se umplu de lacrimi, și recunoaște că l-am speriat de moarte! Știe că trebuie să privească omul drept în ochi când îi răspunde, că nu trebuie să clipească, iar ca să câștige timp repetă întrebarea de parcă n-ar fi înțeles din prima, apoi se mai asigură o dată:”Cine? Eu?” Și rotițele zbârnie în căpșorul lui. Îi spun că e inteligent. “Știu, mi s-a mai spus”, subliniază mulțumit că mi-am dat seama. Și încerc să-l descos. Locuiesc pe strada Eminescu, începe el, ca să-mi dau seama că e altă stradă și alt număr. În alt cartier.

Adevărul poate fi spus în multe feluri

Inteligent, dar e doar un copil, nu rezistă la două trei-întrebări puse în stil de mitralieră cu ricoșeu și îl prind că minte. Îl las să spună ce vrea și mă uimește cu fantezia lui. La testul de matematică, șase ori șapte se pierde că l-am luat prea repede, dar de citit la prima vedere din “Zi de Zi”, citește aproape impecabil! Și îl ascult. Povestea lui e demnă de știrile de la ora cinci, sau e pe aproape:”Nu am mamă pentru că a plecat. Cu juma de kil de aur. De unde am avut aur? Păi tata a lucrat pe vapor. Nu știu ce a lucrat acolo, dar de atunci e în pensie de boală. Mama? N-am mamă. Mai întâi a vrut să mă arunce în Mureș, când aveam patru luni, dar un prieten i-a zis, ce faci tu? Apoi nu m-a mai aruncat, dar a plecat. Cred că a murit,” spune el fără părere de rău. Dar tată ai? “Am tată! Are grijă de mine! Numai când ne certăm nu merg acasă, dar la școală mă duc”, și încearcă să-și amintească ce materii se predau la școala nr. 9 în clasa profesoarei S. Ne încurcăm un pic la vârstă. Pare un copil de zece ani, dar susține că a împlinit de un an 14, la anul va împlini 15 ani și tot așa! Ceea ce ar putea fi adevărat. Apoi dezbatem problema buletinului. Își amintește că a fost la Primărie, dar nu știe de ce, a fost și la Poliție unde i-a făcut poză, dar nu are bule­tinul la el ca să nu-l piardă. Și trecem în revistă și casa. Ba are o cameră ce se închide pe dinafară, și încă una care e plină cu tot felul de lucruri, ba are opt camere cu chiriași de unde mai primesc bani, așa că nu are nevoie de nimic. Mă asigură că știe să facă și de mâncare și-mi spune rețeta cartofilor piure cu friptură de pui. Și mai înșiră câteva denumiri de mâncăruri asigurându-mă că a mâncat și azi! Și că îi place sportul și că s-a înscris la fotbal și ca să fie și mai convingător se gândește oare de unde îl cunoaște pe băiatul din poză despre care am scris, apoi conchide:”probabil de la fotbal!”

“Pe bunica au

omorât-o cu perna!”

Îl întreb despre rude, bunici. Nu are frați, nu are bunici. “Am avut o bunică la Crăciunești. A fost omorâtă cu perna, nu știu de ce,” spune de parcă ar vorbi despre personaje de desene animate. Brusc dându-și seama de nedoritele consecințe, revine asupra subiectului cu bătrânul său tată, care are grijă de el, și dacă nu bea e chiar îngijorat pe unde umblă el, dar dacă nu e decât zece ceasul, mai poate sta de povești! Astfel aflu că dintre chiriași este “o femeie de 36 aproape 40 de ani care face curat la ei, că s-a împrietenit cu tatăl lui care nu era căsătorit cu maică-sa” și de aceea el are alt nume decât bătrânul.

“Cine? Eu?”

Nu cerșește, nu fură, dar în treacăt aruncă o privire pe la tomberoanele mai europene, poate găsește ceva demn de luat în seamă. Îmi arată că a primit o poză cu autograf de la o cântăreață. Ce i-ai zis? L-am întrebat. “Eu? N-am zis nimic. Numai așa mi-a dat.” Apoi brusc schimbând subiectul, mă întreabă: “O să mai veniți să discutăm? Îmi dați un număr de telefon? Eu am acasă telefon dar nu știu ce număr are, dar aș putea să vă sun. Totuși un ajutor ceva mi-ar prinde bine!” Apoi amintindu-și parcă de ceva înfricoșător, o umbră întunecată peste fețișoara lui palidă îl pune în gardă să nu intre în detalii. Deși neagă că ar fi fost la Casa de Copii, îmi dau seama că asta e punctul său sensibil. Nu recunoaște că ar avea nevoie de ceva, mai ales acum când de două zile bătrânul lui tată nu mai bea, și s-au și împăcat. Ascultându-l am impresia că e mult mai bătrân decât mine. Încerc să-l îmbărbătez, dar recunosc că nu prea am soluție la necazul lui. Nu-l întreb dacă îl așteaptă pe Moș Crăciun. Mi se pare deplasată întrebarea. Îi promit totuși că am să scriu frumos despre el în timp ce mă însoțește până la ieșirea din magazin și dispare cu o iuțeală de neimaginat!

Erika MÄ‚RGINEAN