Moștenire de familie: ofițer criminalist

Dintre sutele de fotografii îngălbenite de vreme aleg doar câteva, la întâmplare. Fiecare își are povestea ei. Nicolae Diaconescu era pasionat și de arta fotografică. De fapt, una dintre cerințele specializării sale, dar și una dintre pasiuni. Sunt multe fotografii cu familia, multe din anii de școală și multe ale celebrului său unchi, Dumitru Ceacanica. Gheorghe Zvanovici îmi relatează: “A terminat Liceul “Mircea cel Bătrân” din Constanța în 1956. Ar fi vrut, așa cum era și firesc pentru unul ca el, născut și crescut între Dunăre și Mare, să se facă marinar. N-a fost să fie. După mai multe discuții cu unchiul său, care în mod sigur, l-a influențat, a decis să urmeze Școala de Ofițeri de Miliție din București, pe care a absolvit-o în 1961. Îmi povestea că din promoția sa era singurul care absolvise un liceu. Acest lucru spune ceva despre vremurile acelea pe care cei din generația mea le-au trăit din plin. După mai bine de zece ani de la preluarea puterii, statul comunist avea încă un serios deficit de cadre, iar după cum se vede, elementele cele mai sigure și de nădejde, folosind o expresie din limbajul oficial al vremii, erau cele provenite din producție, ori oamenii aceștia nu aveau studii. Unii au ajuns să și le completeze pe parcurs. De fapt, din deceniul al șaptelea, politica de selecționare a cadrelor s-a schimbat total. Au fost trecuți în rezervă aproape toți cei care nu-și completaseră studiile. După cum vedeți, același vechi sistem, dar alte cerințe, pentru că veniseră alți oameni la conducere.”

Dosarul de cadre –
eterna poveste

“El a început ca ofițer la serviciul judiciar”, își continuă relatarea Gheorghe Zvanovici. “Apoi s-a specializat ca ofițer criminalist. A avut funcții importante, dar și foarte multe mutări. La Constanța, la Medgidia, la Techirghiol și, în cele din urmă, la Târgu Mureș. Nu mai vorbesc de multele detașări în interesul serviciului. Erau zile întregi, chiar și câte o săptămână sau două, când nu venea acasă, pentru că trebuia să rămână la diferite cercetări la fața locului, să adune probe, să fotografieze…Viață grea, mereu în tensiune, pentru că în vremea aceea se făceau presiuni mari, inclusiv de la cabinetele primilor-secretari de județe, pentru urgentarea unor anchete importante, despre care se știa inclusiv la București și se așteptau concluziile. Ginerele meu nu-și putea explica la acea vreme desele sale mutări și detașări în interesul serviciului. Explicația a aflat-o abia după 1989. În dosarul său de cadre, taică-său era trecut ca simpatizant legionar, probabil în urma vreunui denunț. Maică-sa, sora lui Ceacanica, era aromâncă, iar familia lor era originară de undeva din Grecia. Se stabiliseră în România pe la începutul secolului XX. Apoi, chiar și Ceacanica, unchiul lui, într-un anume sens era o “piatră de moară” la dosarul de cadre. Acest unchi își avea și el povestea lui. Făcuse școala de poliție în timpul monarhiei, iar când au venit comuniștii la putere, l-au scos din cadrele active. După câțiva ani tot comuniștii, confruntați cu o lipsă acută de specialiști, l-au rechemat în cadrele permanente. Ceacanica a ajuns până la gradul de general. Dar era un “fost” și deci, considerat nesigur de regimul comunist. Și povestea lui Dumitru Ceacanica e destul de tristă. A murit  la puțin timp după ce a ieșit la pensie, în chinuri cumplite, cu tumoare pe creier. Din familia lui mai trăiește fetița, Antigona Ceacanica. E medic în București.”

Cazuri și…necazuri

Gheorghe Zvanovici continuă : “Ginerele meu îmi povestea – dar acest lucru îl făcea foarte, foarte rar – că nici un caz nu seamănă cu celălalt. Fiecare infracțiune comisă își are motivația ei, modul ei specific de înfăptuire și derulare în timp și în spațiu, protagoniștii ei…Cu primul caz deosebit s-a confruntat la Constanța. În descoperirea unui criminal (homosexual cum s-a dovedit ulterior) care a operat cu inteligență și foarte mult sânge rece, a plecat de la o mână secționată dintr-un corp. Mâna a fost găsită accidental într-o gură de canal de cei care lucrau la canalizare în zona respectivă. Săptămâni întregi a colindat Diaconescu prin canalele de deversare din Constanța cu o barcă pneumatică pentru a recompune cadavrul care fusese tranșat în 10 bucăți și aruncat în zece guri de canal, din zone diferite ale orașului. Au reușit să-l identifice și să stabilească cercul de prieteni și de eventuali suspecți. Altă dată a fost detașat la București, pentru a face parte din echipa operativă de criminaliști și procurori care l-au prins pe cel de tristă celebritate, criminalul în serie Râmaru. Prin anii ’80, a fost detașat la Brașov pentru a face parte dintr-o echipă operativă care investiga un asasinat ciudat, o femeie omorâtă prin împușcare într-o cameră de hotel din Poiana Brașov. Femeia era străină și fusese împușcată în cap cu un pistol cu amortizor. La un moment dat, ancheta a fost oprită din ordin superior, venit de la București, cu toate că se făcuseră pași importanți în culegerea de probe. Bănuia că nu e lucru curat, că ancheta intrase pe “nisipuri mișcătoare” și rațiuni de stat impuseseră oprirea ei. Așa că au oprit ancheta, altfel ar fi putut avea necazuri toți cei din echipa operativă și s-au întors fiecare de unde venise. La Târgu Mureș a ajuns pentru că a cerut el mutarea. A venit în 1984. Avea fetița foarte bolnavă. Trebuia operată și auzise de Clinica universitară de aici.  A și fost operată aici, a trebuit să i se extirpeze o glandă. Acum e bine, trăiește în Anglia, la Manchester. Dar asta e o altă poveste…”

“Boul se leagă
cu jugul, polițistul
cu semnătura”

Cei care l-au cunoscut vorbesc foarte frumos despre Nicolae Diaconescu. L-au apreciat ca profesionist exemplar, dar și ca om de înaltă ținută morală. A trăit doar pentru meseria lui. În toată viața n-a adunat, așa cum fac alții acum – în sens material vorbind – decât un apartament de trei camere, o mașină și multe, foarte multe cărți. Marian Vâlcescu, comisar la I.P.J. Mureș: “A fost un om exemplar. Meticulos până la exasperare, foarte documentat în tot ceea ce spunea și făcea. Un profesionist înainte de toate, care a înnobilat profesia de ofițer criminalist. Citea enorm și nu numai specialitate.”

Ionel Vornicu, subcomisar: “Sunt promoție 1989. Practica am făcut-o cu dânsul și meseria tot de la dânsul am învățat-o. Spun acest lucru cu toată convingerea. Avea o expresie foarte sugestivă, pe care mi-o spunea deseori, atenționându-mă asupra răspunderii pe care o are strângerea de probe : Ai grijă băiete ! Boul se leagă cu jugul și polițistul cu semnătura.”
Nicolae Diaconescu urmase un curs postuniversitar în domeniu și se înscrisese la doctorat. Nu l-a finalizat din păcate, problemele de serviciu erau prea presante și îi cereau prea mult timp. N-a apucat nici să scrie o carte așa cum ar fi vrut și așa cum făcuse Dumitru Ceacanica, autor a   șase cărți. A lăsat în urmă în schimb o amintire frumoasă… E mult, e puțin ? Înainte de toate însă, într-o lume din ce în ce mai lipsită de modele, e o viață de om trăită onest, cinstit, intens și cu răspundere față de profesia exercitată.