Omul vine din adâncuri

Mult căutata verigă de legătură care lipsește în filogenia omului, acea “missing link” care a constituit coșmarul antro­po­logilor, în opinia biologului marin englez Sir Alister Hardy, nu trebuie căutată decât în apă. El vorbește în acest sens despre faptul că în procesul de hominizare omul a avut o perioadă, în urmă cu multe milioane de ani, în care a trăit în apă, mai precis în mările și lacurile calde ale zonelor tropicale din pliocen (în urmă cu 5 milioane de ani), care ofereau condiții mai stabile în ceea ce privește temperatura, mai ales în perioa­dele de glaciațiune. De asemenea și dușmanii hominidului, animalele de pradă, erau mai puține în apă decât pe uscat. Un exemplu l-am putea avea în faptul că în arhipelagul nipon babuinii preferă iarna să stea mai mult în apa călduță a izvoarelor termale. Prezentăm, pe scurt, principalele argumente pe care Sir Alister Hardy le aduce în sprijinul ipotezei sale. Și apoi facem legătura cu mitul sirenelor, ființe imaginare, sau viețuitoare marine reale?

Întâi, susține Hardy, în urma procesului de adaptare la condițiile acvatice, strămoșul nostru și-a pierdut blana, care constituia un serios impediment pentru înaintarea prin apă. Singurele locuri rămase sunt cele în care alunecarea prin apă nu era stânjenită, sau cele în care trebuia sa fie oferite condiții termice mai deosebite. Părul de pe cap, dimpotrivă, s-a dezvoltat și mai mult, tocmai pentru a proteja zona capului împotriva radiațiilor solare, atât directe cât și cele reflectate de suprafața apei. Apoi, în urma pierderii părului, pentru a proteja, totuși, corpul de temperaturile mai scăzute, s-a dezvoltat subcutanat un strat de grăsime protector, acest strat de grăsime constituind și în timpurile noastre un serios dezavantaj atunci gând ne gândim la obezitate.

În al treilea rând, bătăile inimii se încetinesc automat atunci când suntem in imersiune, asemeni balenelor și delfinilor. Nasul omului are o formă caracteristică care nu permite inundarea foselor nazale în momentul imersiunii, ceea ce nu se întâmplă și la maimuțele antropoide.

Omul, ca peștele-n apă

Nou-născuții dețin o abilitate deosebită de a înota, ei mișcându-se în mediul acvatic cu mai multă ușurință. Chiar imediat după naștere aceștia deschid ochii, ceea ce nu se întamplă și în mediul terestru. În acest sens, să nu uităm experiențele care s-au făcut cu nașterile oamenilor în mediul acvatic, nașteri mult mai puțin traumatizante, atât pentru făt cât și pentru mamă. Nou-născuții, imediat după naștere, chiar și fără cordonul ombilical tăiat, înoată cu dezinvoltură pe lângă mamă, cu ochii larg deschiși, de parcă întregul proces al nașterii ar fi elaborat pentru nașterea sub apă. Apoi, poziția naturală a unui corp scufundat în apă este cea verticală, dacă ne gândim că centrul de greutate al omului este situat în partea inferioară. Re­lativa imponderabilitate oferită de mediul acvatic a determinat trecerea la poziția verticală a omului, care a determinat și îndreptarea axei osoase a organismului. Odată cu acest lucru s-a trecut de la mersul orizontal patruped la cel vertical biped, fiind astfel eliberate membrele inferioare, mâinile, pentru a fi disponibile altor dexterități. Datorită presiunii exercitate de apă asupra corpului, capul fiind la suprafața apei, creierul a primit o mai bună irigare și, în acest fel, dezvoltarea sa s-a accelerat.

Revenirea pe uscat s-a făcut, poate, tot din cauza schimbării condițiilor atmosferice, acestea începând să ofere condiții mai bune de temperatură, iar hrana vegetală diversificându-se și mai mult.

Totuși, omul a plătit scump revenirea pe uscat, gândindu-ne la o serie de afecțiuni care sunt specifice poziției bipede: respirație incompletă, sciatică, flebite, discopatii, spondiloze, cefalee, etc.

Sirenele, în documente

medievale

În Odiseea lui Homer a fost prima mențiune documentară despre existența unor ființe jumătate om și jumătate pește, numite sirene. Aceste legende se bucură de o mare credibilitate la popoarele scandinave și la cele de pe coasta Adriaticii. Dar nu numai legendele ci și câteva documente medievale atestă contactul și chiar capturarea unor astfel de ființe. Nici navigatorii arabi și nici popoarele Indochinei nu erau străine de așa ceva. Savanții francezi și britanici afirmă că aceste fiinte aparțin, de fapt, unor specii de mamifere marine numite dugongi și lamantini, al căror bust prezintă glande mamare proeminente și o coadă sub forma celor asemănătoare delfinilor. După acest verdict dat de știință, sirenele au fost aproape uitate.

Captura papuașilor

De curând însă, zoologii americani au fost confruntați cu rapoarte ciudate venite din Papua-Noua Guinee, rapoarte a căror calitate și credibilitate era greu de contestat. Antropologul Ray Wagner de la Universitatea din Virginia a strâns sute de mărturii ale papuașilor, care afirmau că au văzut așa-numiții “oameni ai mării”, ființe cu capete și torsuri umane, jumătatea inferioară a corpului terminată cu o înotătoare caudală asemănătoare cu a delfinilor. Un papuaș bătrân povestea că o astfel de femelă prinsă în plasele de pescuit avea pielea deschisă la culoare, aproape albă, părul lung, negru, cu figurile la fel ca ale oamenilor, cu excepția gurii care părea ciudată, cu buze drepte și subțiri. Femelele au glande mamare rotunde și mari, fiecare sex posedând organe sexuale asemănătoare cu cele ale omului, singura mare deosebire constituind-o picioarele, care de la genunchi până la glezne erau unite iar tălpile au devenit opozabile, asemănătoare mai curând cu înotătoarele delfinilor. Deci, sirene… Aceste ființe pe care triburile Barok și Nakela le-au botezat Ri, mănâncă pești mici, respiră ca orice mamifer și nu au fost auzite vorbind, deși pescarii își aminteau de strigătele aproape umane scoase de o femelă măcelărită pentru a-i vinde carnea.

Strămoșii omului?

În 1983, biologul Ray Mackal de la Universitatea din Chicago afirma că “O sirenă adevărată, jumătate om și jumătate pește, este o imposibilitate genetică. Dar aceste creaturi pot fi o specie necunoscută de sireniene (grup de mamifere care include dugongii și lamantinii). S-ar putea chiar ca Ri să fie un grup humanoid rezultat în urma unor defecțiuni genetice”. Antropologul Ray Wagner considera că “din punct de vedere anatomic și evoluționist, acești Ri sunt o problemă, dar autenticitatea rapoartelor este dificil de contestat”. O expediție făcută de specialiști în 1983 a descoperit numeroase specii de pești. Auzindu-i pe băștinași povestind despre Ri, specialiștii le-au arătat imagini ale unor lamantini și dugongi ce trăiau în apele Australiei și Noii Guinee, dar triburile cunoșteau aceste ființe și le deosebeau de cele pe care le numeau Ri. Localnicii deosebeau clar delfinii și dugongii de ceea ce numeau ei “oamenii din mare”. În una din zile, specialiștii au avut ocazia să vadă la depărtare o astfel de ființă, ba chiar să o fotografieze. În toate acele zile, tot ce au putut aduna au fost câteva observații incomplete efectuate de la distanțe mari și două fotografii neconcludente, una înfățișând o înotătoare caudală și cealaltă un corp zvelt arcuindu-se la suprafața apei. Înainte de plecare localnicii le-au mai semnalat o astfel de apariție la mare depărtare în apele golfului, dar tot ce au văzut a fost o spinare lucioasă dar aparent plată, nu rotundă ca aceea a delfinilor.

Poate că acești Ri sunt accidente gene­tice, poate că sunt rezultatul vreunei experiențe genetice făcute de cine știe cine, poate că sunt pur și simplu doar niște mamifere. Dar dacă sunt rudele noastre acvatice, hominizi porniți în altă direcție evolutivă?

Pagină realizată cu sprijinul

Prof. Firicel Ciarnău