Bolnavii mureșeni sunt tratați ca-n comunism

Centru universitar renumit, cu specialiști aleși pe sprânceană, Târgu-Mureșul se laudă că ține fruntea marilor orașe din România în privința sistemului sanitar. Până să fie reorganizat, Spitalul Clinic Județean de Urgență, era cel mai mare din țară; tot în Târgu-Mureș funcționează în cadrul Institutului de Boli Cardio-vasculare, primul centru destinat exclusiv copiilor și tot aici, a luat ființă singurul serviciu de urgență privat din România. Iată câteva dintre motivele de mândrie ale mureșenilor .

Dincolo însă, de progresele făcute în ultimii ani, dincolo de performanțele mai mult sau mai puțin palpabile, dincolo chiar de luptele surde pentru șefia unor instituții, rămâne situația bolnavilor de rând, ce sunt nevoiți să îndure neajunsurile unui sistem mult prea depășit.

Un reporter al Ziarului de Mureș a intrat în pielea unui pacient obișnuit pentru a vedea concret greutățile și obstacolele pe care acesta le are de îndurat în lupta lui pentru supraviețuire.

„Cine se trezește de dimineață, departe ajunge”

Neținând cont de înțeleapta vorbă românească: „Cine se trezește de dimineață, departe ajunge” , m-am trezit în dimineața cu pricina, abia pe la ora 8. Mult prea târziu pentru trebușoara dificilă pe care o am de făcut. Astăzi trebuie să dau de cap unei boli imaginare pe care, din considerente jurnalistice, m-am hotărât să mi-o atribui. Simptomele sunt cât se poate de comune: grețuri, stări de vomă și dureri de stomac, ce mă chinuie, hai să zicem, de o lună de zile.

Cu spălat, cu pieptănat, cu autobuzul care se încăpățânează să nu mai vină, ajung la cabinetul medicului de familie puțin peste ora 9. Aici, îngrămădeală mare și miros foarte înțepător. Îmi fac cu greu loc printre oamenii ce-și așteaptă calmi rândul și mă sprijin de un perete mai retras între un afiș anti-fumat și o reclamă la aspirină. Nu știu cum o fi prin alte părți, dar la medicul de familie la care am mers nu există nici un fel de numere de ordine și toată socoteala rândului e ținută pe principiul „eu sunt după doamna și dumneavoastră sunteți după mine”. N-am știut de acest sistem și convins fiind de cinstea colegilor mei de suferință, am pierdut aici aproape două ore. În fine, cu diagnosticul „suspect de ulcer” și cu trimiterea în buzunar, mă arunc în primul taxi ieșit în cale și pornesc în trombă spre Spitalul Județean.

La pomul lăudat…

La Spitalul Județean există un soi de numere de ordine scrise de mână, al căror înțeles n-am reușit nicicum să-l descifrez. Îmi iau și eu un astfel de număr pentru secția Gastroenterologie și mă alătur gloatei ce se îndeasă în fața ușii „doamnei doctor”. Aici, la fiecare deschidere a ușii cabinetului, se creează o adevărată debandadă, toți se îngrămădesc spre ușa mult râvnită, să prindă, pe cât se poate, un loc mai în față .

„Dumneavoastră ce poftiți?!” mă trezesc admonestat de o asistentă căreia fără să vreau îi blocam drumul.

„Îmi aștept rândul la consultație” spun cu satisfacția omului prins cu toate actele în regulă. Am și trimitere și carnet de sănătate și număr de ordine.

„Dar programare aveți?” mă năucește ea din senin.

„Trebuie neaparat?” încerc timid să prind glas. În ritmul ăsta cred că n-o să mai termin niciodată articolul.

„Păi cum, crezi că vii la medic așa, fără programare?” nu mă slăbește deloc nemiloasa asistentă.

„Dar mă simt rău de tot”, mă milogesc și îmi iau o mutră gălbejită.

„Atunci așteaptă până termin cu ceilalți pacienți și pe urmă om vedea.”

Așa că aștept. Minutele se scurg molcom și se transformă în ore. Lângă mine, o fetișcană bălaie frământă în mâini o inimioară de pluș cu muzicuță.

„Mțooo ailăviu…”

Aștept și mă întreb înciudat, cum ar fi fost dacă boala mea era pe bune. Bine că nu e, că mă prăpădeam de tot așteptând în picioare atâtea ore. „Mțooo ailăviu…”

Nu știu de ce am ciudata impresie că toată lumea îmi cam intră în față. În sfârșit. Îmi vine și mie rândul.

„Dumneata cu ce probleme pe la noi?” mă întreabă cu o amabilitate abia stăpânită „doamna doctor”.

„Păi mă doare stomacul și am stări de vomă…” încep să-i turui simptomele învățate din timp, cu teama ca nu cumva să mă încurc în ele.

După un consult fugar, doar din vorbe, „doamna doctor” mă expediază:

“ Trebuie să îți faci mătăluță, toate analizele. Acum nu mai găsești pe nimeni că-i târziu și m-ai ținut și pe mine peste program. Da’ vii frumușel mâine dimineață, pe nemâncate, să ți se ia sânge și după aia, faci și endoscopia. Te duci și cumperi de la farmacia din incintă sulfat de bariu, da’ vezi să fie la cutie, nu la pungă, că ăla e mai bun. Bună ziua!”

Atât. După ce am cumpărat sulfat de bariu la pungă, că la cutie nu mai era, m-am îndreptat cu pași greoi spre casă.

Așa am pierdut o zi întreagă doar ca să aflu numele unui amărât de praf…

Probabil vă întrebați cum s-a terminat până la urmă povestea buclucașei mele “boli”. Habar nu am nici eu. Am mai pierdut într-un mod foarte asemănător, alte câteva zile, dar fără vreun rezultat concret. Mâine trebuie să merg din nou, la același canon. Iar de data asta chiar că o să mă trezesc cu noaptea-n cap. Pentru că știți vorba românului:

“Cine se trezește de dimineață, departe ajunge…”

Allain CUCU

allain@ziaruldemures.ro