Castelul Brâncovenești și drama familiei Kemény

Castelul Brâncovenești este exemplul tipic de castel medieval transilvănean. Construit în stilul gotic- renascentist, acesta a aparținut pe rând mai multor familii nobiliare, până în 1948, când a fost naționalizat. De istoria lui se leagă tulburătoarea poveste a familiei Kémeny, familie ce a deținut castelul în ultimii săi 300 de ani de glorie.

Istoria castelului Brâncovenești începe în urmă cu aproape 800 de ani. Pe o terasă înaltă deasupra Mureșului, în locul în care se află astăzi castelul, se înălța o fortificație romană. Apoi, în Evul Mediu a existat o cetate înconjurată cu șanțuri, vizibile și azi. Această cetate a fost, se pare, distrusă de marea năvălire mongolă din 1242. Actualul castel a început să fie construit în sec. al XV-lea de către familia nobilului Losonczi Dezsofi. În următorii 150 ani proprietarii domeniului s-au schimbat de mai multe ori.

În 1610 edificiul apărea în proprietatea lui Gabriel Bethlen, voievodul Ardealului. A fost preluat apoi de Gheorghe Rakoczi I . Gheorghe Rakoczy al II-lea, ajuns la tronul Transilvaniei în 1648, a donat moșia formată din cinci sate, unui conducător de oști pe nume Ioan Kemény. Ioan Kemény a participat la lupte în Polonia, unde a căzut prizonier în mâinile tătarilor, dar spre norocul lui a fost răscumpărat. A devenit principe al Transilvaniei, dar și-a găsit sfârșitul într-o bătălie din 1662, iar inamicii lui au distrus domeniul de la Brâncovenești, devastat de altfel și în timpul răscoalelor conduse de Francisc Rákóczi al II-lea. Familia a reconstruit însă, de fiecare dată castelul.

Cei 300 de ani în care domeniul a fost în posesia dinastiei Kemény sunt de fapt și cei mai glorioși ani ai săi. În 1948 întreaga moșie a fost naționalizată, iar familia Kemény a fost silită să o părăsească.

Legenda averii pierdute

Se povestește că în 1509, unul dintre cei care au deținut castelul de-a lungul timpului, Szobi Mihaly, a dăruit fortăreața lui Verboczi Istvan. Acesta a împrumutat în 1553 o mare sumă de bani de la un alt nobil, Kendi Ferenc și pentru că nu a avut cum să i-o înapoieze, a pierdut întreaga proprietate. Unele legende spun că, rămas fără nimic, contele Verboczi a înnebunit și o viață întreagă a cerșit pe la curțile celor care odinioară îi fuseseră prieteni, dar care acum nu mai vroiau să știe de el.

Alte legende susțin că dimpotrivă, chiar dacă a pierdut castelul, contele avea un caracter puternic și după doar câțiva ani de trai în lipsuri, s-a îmbogățit peste noapte, fără ca nimeni să-și poată explica de unde îi vin toate aceste bogății. Se spune chiar că ajunsese atât de bogat, într-un timp atât de scurt, încât faima lui s-a dus în toată Europa. Preoții și călugării catolici jurau ca averea îi era blestemată, iar oamenii de la un timp, au început să-l ocolească îngroziți și să scornească pe seama lui, fel și fel de povești.

Poveștile bătrânilor

Fabian Francisc are 84 de ani și o viață întreagă a fost învățător în Brâncovenești. Își amintește cu mare drag de vremea când baronii locuiau încă aici:

“Kemény János a fost un nobil cum puțini au existat în Transilvania. Era extrem de bogat și îi plăcea să fie omenos cu cei din jur. În munții Călimani avea sute de hectare de pădure și ori de câte ori se construia câte o biserică sau câte o școală în împrejurimi, dona toate materialele necesare construcției. Îi ajuta cu dragă inimă atât pe unguri, cât și pe români. La construirea multor biserici ortodoxe a contribuit substanțial atât cu bani, cât și cu materiale. Era foarte îndrăgit de toți oamenii din Brâncovenești.”

În 1926 s-a pus problema înființării în Transilvania a cenaclului literar “Helikon”. Au fost propuși mai mulți nobili care să fie la conducerea acestui cenaclu, dar pentru că toți se dădeau înapoi și pentru că se risca abandonarea ideii, baronul János s-a oferit să se ocupe el, atât de cheltuieli, cât și de tot ce ține de organizare.

“Eu pe atunci eram copil, dar mi-au povestit bătrânii că, deși avea doar 23 de ani, baronul nostru era sufletul acestor întâlniri. Timp de 18 ani s-au adunat aici scriitori din toate colțurile Transilvaniei, cu aceeași însuflețire ca la început. Dar a venit războiul și cenaclul a fost desființat. Pe 18 iunie 1948, a venit și teribila veste: moșia era naționalizată, iar familia Kemény avea la dispoziție doar 48 de ore ca să-și facă bagajele și să plece. Așa s-a sfârșit istoria de sute de ani a dinastiei Kemény.”

Baronul ajuns salahor

După ce a fost izgonit din castel, Kemény Janos, împreună cu soția și cei cinci copii s-a mutat în Târgu-Mureș. Aici lucra ca director al Teatrului Secuiesc, al cărui fondator chiar el fusese. Numai că, după doar câțiva ani, autorităților de atunci li s-a părut suspect ca un fost “exploatator” să dețină o funcție atât de importantă. Așa că, ultimul baron din Brâncovenești a ajuns simplu salahor la un cuptor de var din oraș. Dar persecuțiile nu s-au oprit aici.

“Ani de zile au tot scotocit în trecutul lui, doar-doar or găsi ceva ca să-l închidă. Au venit și în comună și i-au întrebat pe toți oamenii dacă nu au nici o plângere împotriva lui, dar toți sătenii, unguri și români, parcă erau vorbiți. Nu doar că nu aveau nici o plângere la adresa fostului moșier, dar îl mai și lăudau cu toții spre disperarea anchetatorilor” își amintește Francisc Fabian.

Chiar dacă a ajuns să-și câștige pâinea ca un om simplu și chiar dacă asupra lui a planat încontinuu suspiciunea autorităților, moartea baronului János Kemény a îndurerat întreaga Transilvanie.

“ Moartea baronului ne-a întristat pe toți. Å¢in și acum minte data când el a murit: 13 octombrie 1971. Sicriul cu trupul lui neînsuflețit a fost depus în Palatul Culturii și trei zile, neîncetat a fost vizitat de către toți cei care l-au îndrăgit. Deși nu-i mai aparținea de mult castelul, a fost înmormântat în parcul pe care el însuși îl amenajase. În ziua înmormântării a venit atât de multă lume să-l conducă pe ultimul drum, încât întreg Brâncoveneștiul părea sub asediu. Am remarcat atunci că o mare parte din cei care veniseră erau români de prin comunele din împrejurimi. Toți l-au iubit. ”

Castelul Brâncovenești astăzi

Astăzi, starea castelului este relativ bună. Imediat după naționalizare, proprietatea a fost devastată de hoți, distrugerile fiind însemnate. În 1960, întreg edificiul a fost renovat, la aceste lucrări folosindu-se exclusiv munca pușcăriașilor. Până și inginerul care a coordonat lucrările venea tot din închisoare. În prezent, aici funcționează un azil pentru persoanele cu handicap psihic sever.

“Azilul nostru găzduiește peste 350 de asistați. Clădirea castelului este mult depășită pentru nevoile noastre, în sensul că sălile sunt extrem de mari, iar noi avem nevoie de dormitoare mici, de maxim trei persoane. Pe lângă aceasta clădirea e foarte pretențioasă și necesită costuri mari de întreținere. Tocmai de aceea am început construirea unui azil nou prin accesarea de fonduri europene. Deja 50 de asistați s-au mutat în casă nouă, urmând ca treptat să părăsim castelul” ne-a declarat directorul Centrului de Reabilitare Neuropsihiatrică din Brâncovenești, Pokorny László.

Castelul din Brâncovenești are o istorie fascinantă. Aici s-au succedat o mulțime de baroni, conți sau principi. Zidurile lui au văzut propășirea unora și decăderea altora. Acum se află în posesia ultimului vlăstar al nobililor Kemény. În cazul în care, în câțiva ani edificiul va fi eliberat de către Centrul de Reabilitare a persoanelor cu handicap psihic, acesta riscă să rămână la fel ca aproape toate celelalte castele transilvănene, părăsit și fără nici un fel de folos. E greu de crezut că moștenitorii se vor mai întoarce în România, ca să redea fortificației strălucirea de altădată.

Așa că și în acest caz, mingea se află în terenul autorităților române. De ele depinde viitorul acestui nobil edificiu. Un trecut glorios, un prezent acceptabil și un viitor incert. Acesta este castelul Brâncovenești.

Allain CUCU