De la râmi ne tragem. Parol !(?)

Cât s-au străduit cronicari, iluminiști, istorici, literați să sublinieze ideea că originea noastră latină e o axiomă! Ce trebuia impusă ca atare, nu în conștiința propriului popor, ci în ochii celorlalte nații. După ce secole de-a rândul pana, stiloul, pixul, până și computerul au fost utilizate pentru a așterne argumentele viabile izvorâte din minți luminate, cu reală dragoste de țară, iaca se întâmplă (la nivel ideatic) un regres de proporții dezastruoase.

Mlădița din același trunchi (pentru a folosi un limbaj metaforic) aproape că se dezice, cu supărare până la greață, de surata ei milenară. Ultimele știri ne arată că italienii sunt sătui până peste cap (sau, mai exact, de la cap la deal) de români, neascunzându-și această saturație. Ba chiar afirmând-o fără perdea, în scris și oral, prin jurnale și discursuri, aparținând atât unor laici, cât și unor clerici. De aici, desigur, reacția ministrului nostru de externe care i-a acuzat pe unii dintre membrii guvernului italian de instigări la xenofobie. După care a urmat replica ministrului lor de externe care și-a exprimat stupefacția față de susținerile ministrului nostru, dar și-a manifestat, în același timp, dezacordul față de orice formă de violență, indiferent de naționalitatea celui care o comite.

Cert este că disputa există, gogoașa fierbinte fiind aruncată dintr-o poală în alta. Și tot cert este că acest du-te-vino diplomatic n-a pornit de la floricele pe câmpii, ci de la semeni de-ai noștri care au bătut câmpii. În presa italiană au apărut recent tot soiul de grozăvii: 4 români acuzați de viol (la Guidonia); un român a furat o mașină, a accidentat mortal un italian și, apoi, s-a dus în barul cel mai apropiat și a comandat o bere; alți 4 români au fost arestați, fiind acuzați de numeroase furturi comise în două regiuni italiene; o româncă plecată în Italia să muncească a fost supusă unui ritual sălbatic și obligată să se prostitueze, de către un alt român trăitor pe meleagurile lui Da Vinci; alți 5 români sunt acuzați că au violat o româncă aflată la muncă în Italia.

De la cele de mai sus până la reacții înfricoșătoare nu a fost decât un pas. Făcut, poate, cu atâta brutalitate spirituală, datorită repetării știrilor redând violențe de genul celor enumerate. Cireașa de pe tortul infracționalității noastre pe cele meleaguri a constituit-o zdrobitorul procentaj de 90%, dat publicității de viceprimarul orașului Milano. Va să zică, infracțiunile comise de imigranții comunitari s-au ridicat, în acest oraș, în anul 2008, la 411, din care 376 de fapte antisociale au fost semnate de compatrioții noștri. Adicătelea, imigranții de pe tot întinsul U.E. au fost autori de 35 infracțiuni mari și late (sau mici și înguste), în timp ce românașii noștri și-au depășit planul (ca pe vremea telejurnalelor cu știri de la fabricile de creioane și ascuțitori aflate în neîntreruptă întrecere socialistă), fiind cercetați pentru 376 de astfel de fapte. Păi, și-atunci, mai e de mirare că zeci de martori ai accidentului cu mașina urmat de potolirea setei cu o halbă de bere erau să-l linșeze pe românul liniștit de isprava sa? Ori că un senator italian a zis că românii specializați în violuri nu sunt demni să rămână în Europa, ca „etnie”? Sau că în localitatea (destul de mică) în care 6 români au fost acuzați de viol (în grup, desigur) s-a pus o bombă într-un magazin aparținând unui compatriot de-al nostru? Ori că, în fine, un alt senator a spus cum că vede castrarea ca singura metodă de apărare a societății în fața celor care nu-și pot controla instinctele (apropo de un alt viol în grup, cu 4 autori, de astă dată)?

Ni se par exagerate, xenofobe, inadmisibile asemenea afirmații, revoltându-ne ca persoane (privite în mod individual, precum și ca aparținând unui popor) pentru cel puțin următoarele motive: 1) faptul că o parte din românii (știm noi care!) ajunși în Italia fac lucruri abominabile n-are cum să excludă munca, efortul cinstit al celorlalți, mulți, care-și văd de treabă și trag la rame neîncetat cu scopul de a duce o viață decentă; 2) când la noi se întâmplă fapte similare, cu autori similari, aparținând aceleiași „etnii”, nu-i voie să-i rănim (figurativ spus) nici cu o floare, darămite să spunem lucrurilor pe nume, că imediat sar diverse organizații întru apărarea lor, de parcă ei ar fi victimele și noi, ăilalți, autorii; 3) oamenii noștri de cultură cu dovedit cu vârf și îndesat talente și caractere puternice, în țara lui Dante, așa că nu-i normal ca totul să se dea uitării la un pocnet de armă; 4) trebuie să se facă distincția mai mult decât inspirată pe care o practică dl. D. Puric, între „popor” și „populație”, pentru a nu-i amesteca pe toți într-un neadevărat cazan etnic (de tuci).

Toate bune și frumoase. Știm că ne merităm un loc pe bătrânul continent și în uniunea edificată de popoarele lui. Știm că tratamentul care pare a ni se aplica, în calitate de popor, este unul nedrept. Dar, oare, atitudinea, reacția, feed-back-ul nostru ar fi mai grozav dacă am fi invadați de imigranți din orient care ar face, cu repetitivitate, prin mai toate județele țării, mârșăvii de genul celor citite în presa italiană? Mai cu seamă dacă am fi un popor care s-a luptat, nu glumă, cu o Mafia înrădăcinată, care și-a sacrificat minți și oameni (căci au murit magistrați, oameni ai legii, politicieni, cu tot cu familii) și care a obținut succese remarcabile, printr-o voință și o organizare acerbă, luptă pe

lângă care demersurile organului-nostru-de-combatere-a-obiceiurilor-mârșave-la-lege rămân doar imagini. De album. De absolvire. De liceu.

Andreea CIUCÄ‚