Fața luminoasă a crizei

Trăim tot mai accelerat între două mari sfârșituri, ceea ce ne face viața intens interesantă, dacă nu ar fi îngrijorător de bulversantă. Acum nici 20 de ani celebram cu surle și trâmbițe sfârșitul unei lumi, falimentul comunismului ca ideologie și ca sistem politic, economic, social și existențial. Acum se prefigurează deja un nou sfârșit. Să fie acesta chiar/doar spectrul sfârșitului capitalismului? Undele seismului financiar se propagă implacabil de la un capăt la altul al globului, provocând pericolul unui tsunami global. Criza (ce fel de criză?) este deja personajul principal, primadona scenei internaționale. În numele ei se gesticulează politic, se demască sau se cosmetizează realități economico-sociale deplorabile și se taie în carne vie.

Pentru lumea occidentală, care mai bine de o jumătate de veac a trăit netulburată fundamental, în pace, stabilitate și confort, „criza” este evenimentul istoric prin excelență. Pentru noi, esticii (post)postcomuniști, cei zilnic trăitori ai crizelor perpetue și proaspăt dedulciți la bunăstare și consum ostentativ, aceasta este doar o nouă, prea grabnică provocare.

De-a stânga și de-a dreapta ideologică, prorocirile laice ale analiștilor macroeconomici și geopolitici vorbesc, mai mult sau mai puțin sibilinic, despre fazele terminale ale capitalismului, în durata sa lungă, de peste 500 de ani, și ale neoliberalismului, în durata scurtă, a ultimilor 30 de ani. Implozia de mai deunăzi a Turnurilor gemene ale World Trade Center ar fi fost anticiparea simbolică a prăbușirii financiare la care tocmai asistăm. Seismografele politico-economice înregistrează mișcări tectonice ample. Se preconizează mutații, iar consecințele pe termen mediu și lung sunt departe de a fi optimiste ori clare.

Ce-i de făcut atunci? Cum supraviețuim la scara micro, a vieții de zi cu zi? Bineînțeles că nu am de unde să știu. Dacă aș fi știut, probabil aș fi fost un guru al vreunei mari publicații internaționale. Să spunem, totuși, despre ceea ce nu se vorbește încă, și anume despre presimțirea că această criză va produce în durata lungă o mutație de mentalitate și despre nădejdile ori expectanțele sociale că această perioadă tulbure va aduce schimbări de stil de viață, de accente și de valori. Ceea ce, dincolo de convulsii, poate fi un timp de grație, privilegiat.

În ultimă instanță, criza actuală este faza acută a unei grave boli de civilizație. Este boala inflației de credite a ultimelor decenii, a consumului excesiv și obsesiv, a industriei concertate de inventare a nevoilor artificiale și a transformării noastre în sclavi moderni, aparent fericiți. Este boala relațiilor nepotrivite, adictive pe care le-am întreținut obsedant cu obiectele, ca surogat palid al relațiilor personale, față către față, tot mai slăbite și mai mediate. Gânditorii sociali mai rafinați avertizaseră demult asupra acestor practici surogat ale capitalismului târziu. Secvențe din viața noastră de zi cu zi le confirmă: vorbim cu cei din camera alăturată prin telefonul mobil, ne etalăm statusul social prin diverse achiziții materiale (de la mașini bengoase, la case cât un stadion) și mai puțin prin realizări personale, bovarizăm high-tech, chat-uim la nesfârșit, trăim conectați permanent la aparatură de ultimă oră, ca un cordon ombilical infantilizant sau ca muribunzii decerebralizați, devenind astfel victimele inocente ale unei supravegheri tot mai generalizate.

În cel mai bun caz, austeritatea crizei ar putea scoate la iveală reversul medaliei acestei patologii sociale. Dacă va fi să fie chiar/doar sfârșitul consumismului, avem atunci dreptul să sperăm la revalorizarea relațiilor umane și a relației cu noi înșine, într-o lume mai puțin materialistă și, poate, mai autentică.

Sid NEDEEA