Râul de foc

Cum poate permite Dumnezeu, care este bun, existența răului și a iadului? Cum ne poate El pedepsi când ispitele și încercările la care suntem supuși par să depășească puterea noastră de rezistență? Dacă El este milostiv și iubitor, cum poate să mă condamne la suferința iadului în viața de apoi? Acestea sunt, fără îndoială, câteva din întrebările pe care fiecare om și le-a pus, măcar o dată în viață. Un răspuns plin de înțelepciune la aceste frământări ne este oferit de lucrarea “Râul de foc” a lui Alexandros Kalomiros, un teolog laic din Grecia, care a exprimat Tradiția Părinților Bisericii în limbajul timpurilor moderne.

Alexandros Kalomiros a fost chirurg care practica în Tesalonic, un scriitor prolific de lucrări ortodoxe și un stâlp al comunității Sf. Ioan Teologul din orașul său. S-a mutat la cele veșnice de Sărbătoarea Sfinților Silas și Silvan, pe 30 iulie, 1990.

Stingerea dragostei

Fără îndoială, trăim într-o epocă a apostaziei prezisă pentru vremurile din urmă. În practică, cei mai mulți oameni sunt atei, cu toate că mulți cred teoretic. Indiferența și spiritul acestei lumi predomină pretutindeni. Care este motivul acestei stări? Motivul este stingerea dragostei. Dragostea de Dumnezeu nu mai arde în inimile omenești și ca o consecință s-a stins și dragostea dintre noi. Care este cauza stingerii dragostei de Dumnezeu? Răspunsul clar este păcatul. Păcatul este norul întunecat care nu lasă lumina lui Dumnezeu să ajungă până la ochii noștri. Dar păcatul a existat din totdeauna. Cum am ajuns, deci, în această stare, în care nu numai Îl ignorăm pe Dumnezeu, ci chiar Îl urâm? Atitudinea contemporană a oamenilor față de Dumnezeu nu este una de ignoranță sau simplă indiferență. Dacă îi cercetăm cu atenție pe oameni, constatăm că ignoranța sau de indiferența lor este atinsă de o ură adâncă. Dar nimeni nu urăște ce nu există.

Judecătorul crud

Cred că astăzi oamenii cred în Dumnezeu mai mult decât în orice altă epocă în istorie. Oamenii știu despre Evanghelie, învățătura Bisericii și despre creația lui Dumnezeu mai mult decât oricând. Ei au o conștiință profundă a existenței Lui. Ateismul lor nu este cu adevărat necredință, ci o aversiune față de Cineva pe care-L cunoaștem bine, dar pe care-L urâm din toată inima, așa ca și demonii. Îl urâm pe Dumnezeu, de aceea Îl ignorăm, trecându-L cu vederea ca și cum nu L-am vedea și pretinzând că suntem atei. De fapt, Îl considerăm dușmanul nostru. Negația este răzbunarea noastră, ateismul este înverșunarea noastră. De ce Îl urăsc oamenii pe Dumnezeu? Îl urăsc nu numai pentru că faptele lor sunt întunecate, în timp ce Dumnezeu este lumină, ci și pentru că Îl consideră un iritant, un pericol iminent și veșnic, un adversar în tribunal, un oponent în fața legii, un procuror public și veșnic. Pentru ei, El nu mai este Doctorul Atotputernic care a venit să-i scape de boală și moarte, ci un judecător crud și un procuror răzbunător.

Strategia diavolului

Vedeți cum diavolul a reușit să-i facă pe oameni să creadă că Dumnezeu nu ne iubește cu adevărat, că El se iubește doar pe Sine și că ne primește doar dacă ne comportăm cum vrea El; că dacă nu ne comportăm cum ne-a poruncit atunci ne urăște și că este atât de jignit de insubordonarea noastră încât ne face să plătim prin chinuri veșnice, create de El pentru acest scop. Cine poate iubi un torționar? Chiar și aceia care încearcă din greu să scape de mânia lui Dumnezeu nu Îl pot iubi cu adevărat. Ei se iubesc doar pe ei înșiși, încercând să scape de răzbunarea lui Dumnezeu și să prindă fericirea veșnică prin încercarea de a se face plăcuți acestui Creator înfricoșător și foarte periculos. Înțelegeți oare acest atac al diavolului împotriva Dumnezeului atot-iubitor și bun? De aceea, în greacă I s-a dat diavolului numele diavbolo – “calomniatorul”. Care este instrumentul folosit de diavol pentru
a-L calomnia pe Dumnezeu? Ce metode a folosit pentru a convinge omenirea, pentru a perverti gândurile oamenilor? El a folosit “teologia”.

Teologia morții

Mai întâi a introdus o mică modificare în teologie, pe care, o dată acceptată, a continuat să o crească până acolo încât Creștinismul a devenit de nerecunoscut. Aceasta este ceea ce numim “teologia occidentală”. Ați încercat vreodată să puneți degetul pe ceea ce definește teologia occidentală? Principala caracteristică este aceea că Îl consideră pe Dumnezeu ca fiind cauza reală a răului. Ce este răul? Nu este oare înstrăinarea de Dumnezeu care este Viață? Nu este oare moartea? Ce ne învață teologia occidentală despre moarte? Toți romano-catolicii și cei mai mulți protestanți consideră moartea ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Dumnezeu i-a considerat pe toți oamenii vinovați de păcatul lui Adam și i-a pedepsit prin moarte, despărțindu-i de El, lipsindu-i de energiile Lui dătătoare de viață, ucigându-i mai întâi spiritual și apoi trupește, printr-o înfometare spirituală. Augustin a interpretat pasajul din Geneză “dacă mănânci din roadele acestui pom, vei muri” ca însemnând “dacă mănânci din roadele acestui pom, te voi omorâ”. Aceasta este adevărat nu numai cu privire la moartea trupului, ci și cu privire la cea a sufletului. Nu consideră oare teologii occidentali iadul, moartea spirituală veșnică a omului, o pedeapsă de la Dumnezeu? Nu consideră ei oare pe diavolul un slujitor al lui Dumnezeu pentru pedepsirea oamenilor în iad?

Dumnezeul jignit

“Dumnezeul” Occidentului este un Dumnezeu jignit și mâniat din cauza neascultării oamenilor, care în pasiunea lui distructivă dorește să-i chinuiască veșnic pe oameni pentru păcatele lor, dacă nu primește o satisfacere infinită pentru mândria Lui jignită. Care este dogma Occidentală a mântuirii? Nu este oare aceea că Dumnezeu L-a omorât pe Dumnezeu, pentru a-Și satisface mânia, pe care, în mod euphemistic, Occidentalii o numesc justiție? Și oare nu prin această satisfacere infinită se îndură El să accepte mântuirea unora dintre noi? Ce înseamnă mântuirea pentru teologia occidentală? Nu este oare o scăpare de mânia lui Dumnezeu? Vedeți, deci, cum teologia occidentală ne învață că adevăratul pericol vine de la Dumnezeu, adevăratul nostru dușman? Pentru ea, mântuirea înseamnă scăpare din mâinile lui Dumnezeu.

Originea ateismului

Cum poate cineva iubi un așa Dumnezeu? Cum putem crede în Unul pe care-L detestăm? În esența ei mai adâncă, credința este un rezultat al iubirii, și deci ar fi dorința noastră ca cel care ne amenință să nu fi existat, mai ales dacă amenințarea este una veșnică. Chiar dacă există un mijloc de a scăpa de mânia veșnică a acestei Ființe atotputernice, ar fi fost mult mai bine dacă această Ființă nu ar fi existat. Aceasta a fost concluzia cea mai logică a multora din Occident, căci însuși Paradisul apare respingător cu un asemenea Dumnezeu crud. Așa s-a născut ateismul, și de aceea Occidentul este locul lui de naștere. Ateismul nu a apărut în Creștinătatea Răsăriteană decât după ce teologia occidentală a fost introdusă și aici. Ateismul este consecința teologiei occidentale. Ateismul este o negare, o negare a unui Dumnezeu rău.

Oamenii au devenit atei pentru a scăpa de Dumnezeu, ascunzându-și capul și închizând ochii, asemenea unui struț. Ateismul, frații mei, este negarea Dumnezeului Romano-catolic și Protestant. Ateismul nu este adevăratul nostru dușman. Dușmanul real este “Creștinismul” falsificat și deformat.