Monumentul ziaristului necunoscut

Mulți dintre noi își aduc aminte cum începând din anii ’60-’70 Ceaușescu a umplut țara de ingineri care ar fi trebuit să ducă la bun sfârșit planurile lui demente ba de sistematizare a localităților, ba de transformare a Bucureștiului în port la Dunăre, ba de ridicare a siderurgiei și metalurgiei românești pe cele mai înalte culmi. La un moment dat peste 50% din absolvenții de studii superioare din România erau ingineri. Îi vedem și acum peste tot. Practică meserii din cele mai diverse. De la cofetar-patiser până la brand manager…
Tinerii care ies de pe porțile facultăților cu patalamaua în mână au idei total aiurea despre ceea ce înseamnă ziaristica. Fetele, care, cele mai multe au adoptat deja coafura Andreea Esca sau Andreea Marin, vor să lucreze în televiziune. Sau, în cel mai rău caz, în radio. Puține, adică cele care pur și simplu au noroc sau care se culcă cu vreun producător, reușesc. Băietii ar lucra aproape oriunde. Dacă nu se poate în presă, găsesc ei.
Nu e chiar așa de ușor să fii ziarist. Mai ales dacă facultatea nu te pregătește pentru această profesie. Și nu o prea face.
Și mai bine să nu ajungi ziarist decât să fii unul prost. Adică unul care nu are opinii, unul care nu se enervează când patronul îi interzice să scrie o anchetă, unul care ar putea scrie ceea ce îl deranjează dar nu o face de frică. Unul care nu își mai încape în piele de infatuare și stupizenie pentru că, în opinia lui poate “fute” pe cine vrea el. La fel, nimic nu e mai penibil decât să lucrezi undeva unde doar se prelucrează comunicate de presa sau se urmăresc mașinile poliției și salvării la accidentele cu morți.   
Drept pentru care vreau un monument de hârtie de ziar pentru ziaristul care e tot timpul pe fugă, ceea ce îi dă un ușor iz de sudoare, pentru cel care are procese de calomnie și insultă cu duiumul, pentru cel care are de ales între a muri din cauza excesului de tutun sau al celui de alcool. Vreau un monument pentru ziaristul ce merge la un subiect știind că poate fi bătut, înjurat sau poate chiar muri. Merită un monument ziaristul care hărțuiește un corupt până când acesta își termină nervii și începe să dea cu banii… Sau unul ce își sfidează șeful mergând mai departe cu anchetele despre un individ cu care s-a “căzut la pace”.
Cu siguranță nu trebuie sa fim dumnezei. Mai greșim și noi. Dar la fel de sigur e că nu trebuie să fim nici ștergătorul de picioare al nimănui. Ziariștii ar trebui, mai presus de orice, să își cunoască propriile limite pentru a putea înțelege care dintre persoanele publice nu are nici o limită în nesimțire, impostură, reavoință și reacredință.

P.S.
E drept. E frumos și interesant să lucrezi în radio sau în televiziune când nu ai scris în viața ta o anchetă de presă. E minunat să îți vezi fața pe sticlă când întregul tău univers jurnalistic se limitează la limba de lemn a știrilor. Devii însă înspăimântător de penibil când începi să pierzi contactul cu realitatea după ce devii vedetă de cartier. Sau de județ, după caz.