Despre reforma universitară

Se vorbește des în mediile academice și universitare românești de o rămânere în urmă a reformei universitare pe plaiurile mioritice, de lipsa unei autonomii universitare reale, văzută de cele mai multe ori, îngust, ca o libertate mai mare a rectoratelor față de ministerul de resort și nu a dascălului universitar în raport cu toate constrângerile administrative și financiare la care este supus.

Pe de altă parte, multe universități se laudă cu performanțe „excepționale” în domeniul universitar, vorbind mereu despre numărul mare de studenți, despre numărul mare de specializări, dar nimeni nu vorbește despre structurile universitare moștenite fie din secolul XIX, fie din perioada totalitară, despre oligarhiile care conduc azi universitățile, de structurile de gașcă, de tip bolșevic, care există în fiecare universitate românească, de necesitatea unui raport corect care trebuie să existe între produsele universităților și piața carierelor din România și de ce nu din Uniunea Europeană .

În același registru de exprimare, foarte mulți responsabili universitari, de la șefi de catedră, decani, rectori vorbesc de procesul de la Bologna, fără să aibă o idee foarte clară despre acest proces, interesându-i, îndeosebi, să păstreze aceleași structuri învechite, cursuri depășite, fără o filosofie clară asupra destinelor facultăților și specializărilor. etc. Există o teamă aproape generalizată la foarte mulți decani că-și vor pierde pozițiile, la mulți profesori că vor trebui să renunțe la cursurile pe care le predau poate mai bine de două decenii. Unii încearcă să se „adapteze”, apelând la tot felul de mijloace de constrângere cum ar fi: blocarea posturilor superioare pentru tinerii universitari, impunerea prezenței obligatorii a studenților la așa zisele cursuri „magistrale”, ocuparea abuzivă, dincolo de limitele vârstei a unor posturi de decizie, cumularea mai multor funcții în aceeași universitate, deși legea o interzice etc.

„Procesul Bologna”, dacă nu va fi dezbătut public, va fi doar un bun pretext pentru rectoratele universităților de a nu răspunde la nevoile reale ale studenților și ale corpului profesoral universitar.

Ideea de autonomie universitară este concepută în sensul satisfacerii intereselor oligarhiilor universitare, care înțeleg prin acest concept, care a însoțit universitățile încă din Evul Mediu, independența rectorilor față de Ministerul Educației, libertatea „găștilor” de a dispune după bunul plac de resursele universitare, de a utiliza Senatele universitare ca instrument de legitimare a „baronilor universitari”, mulți dintre aceștia mai influenți și mai bogați decât mulți baroni politici.

Adevărata reformă universitară, însă, trebuie să înceapă cu fiecare membru al corpului profesoral. Atâta vreme cât banii vor fi controlați de baronii universitari, cât timp profesorii universitari nu vor dispune direct de fonduri, nu vor putea să participe independent pe piața românească și occidentală cu proiecte de cercetare, cât timp vor fi controlați abuziv de șefii lor administrativi, va fi foarte greu să vorbim în România de o reformă universitară reală.

Această reformă trebuie să aibă în primul rând o componentă democratică, bazată pe participarea directă a tuturor membrilor universităților (studenți, cadre didactice, personal administrativ etc.) la alegerea conducerilor academice. Sunt universități a căror conducere a fost aleasă prin intermediari, după formula unui „centralism democratic”, cu participarea consistentă a unui număr mare de „membri de drept”(foști șefi de catedră, decani, rectori, prorectori), deși regulamentul de alegere prevedea egalitatea votului. Această procedură trebuie să fie interzisă de Ministerul Educației și Cercetării, tocmai pentru a opri legitimarea oligarhiilor universitare, atât de prezente în viața românească după 1989.

În al doilea rând, trebuie obligatoriu separată conducerea academică a universităților de structurile manageriale.

Managerul universității trebuie să fie o persoană competentă, independentă, cu experiență managerială, din afara mediului academic, care să atragă fonduri pentru proiectele universitare, care să aibă, pe baza unor studii de impact, o imagine cât mai reală despre carierele cerute de piața românească și europeană, informații care i-ar permite să aloce cu prioritate fonduri specializărilor celor mai căutate, fără a neglija pe cele care se susțin mai dificil.

Acest manager trebuie angajat prin contract de către minister, cu consultarea Senatelor Universitare ( alese de către toți membrii corpului universitar), pe o perioadă determinată și să răspundă în fața angajatorului pentru cheltuirea fondurilor publice și private ale universităților și să se consulte cu rectoratele, în ceea ce privește strategiile și prioritățile universitare.

În acest fel, se va putea evita , pe de o parte, angajarea mediului academic universitar în dispute politice, iar pe de altă parte, s-ar putea întări egalitatea dintre cadrele didactice, afirmarea autonomiei lor, maximizarea rolului acestora în crearea plus valorii în societatea românească.

Angajarea managerului ar permite, în același timp, o pragmatizare a politicilor universitare, orientarea lor către piață, intrarea universităților cu mai multe șanse în competiția pe piața europeană și mondială.

Universitățile sunt și trebuie să rămână centre de cercetare. Ele au dezvoltat în ultimii ani institute de cercetare, din păcate, unele dintre acestea, doar pe hârtie.

Financiar și administrativ ele au fost subordonate decanilor și consiliilor profesorale, fără a avea autonomia juridică și financiară necesară pentru a concura pe piață cu proiecte, pentru a obține fonduri nerambursabile din programele europene, pentru a intra în parteneriate cu institute similare din Uniunea Europeană sau cu firme private, deasupra lor fiind întotdeauna structura administrativă și contabilă greoaie și neperformantă a universităților.

Dinamizarea acestor institute, unele performante, cu legături puternice în mediul academic occidental presupune găsirea unei formule de autonomie juridică, coordonarea de către acestea a unor masterate, care să permită colaborarea directă între studenți, cadre didactice și mediul privat. Ele trebuie scoase imediat de sub controlul facultăților, mai ales, că acestea sunt structuri orientate, cu prioritate, spre învățământ, cu structuri imobile, greu de implicat în competiția de piață. S-ar putea utiliza modele oferite de unele institute din Europa (Institutul de Sociologie Internațională de la Gorizia (Italia), Institutul de Înalte Studii Internaționale din Geneva etc.) s-ar putea gândi structuri instituționale similare, care să permită colaborarea directă între instituții publice și private, să obțină fonduri publice și private și să aibă o reală autonomie față de universitățile mamă.

În Franța, de exemplu există acele unități de formare și cercetare bazate pe o disciplină fundamentală, autonome, pe care, de asemenea, le-am putea lua ca modele.

În al treilea rând, reforma universitară trebuie însoțită de o reformă financiar-contabilă, care să permită o simplificare a procedurilor administrative, o flexibilizare a prezenței universităților pe piața românească și occidentală.

Nu putem gândi o reformă „Bologna” dacă nu operăm modificări structurale în sistemul de învățământ, dacă nu tratăm problematica acestuia sub diferitele sale aspecte, fie că este vorba de Curriculum, formare, cercetare sau autonomie. Dacă nu vom face demersurile impuse de „Declarația de la Bologna”, va fi dificil să intrăm în competiție cu universitățile europene și americane, să acordăm diplome recunoscute, să dăm o șansă generațiilor tinere.

Adrian Liviu IVAN