“Criminalul secolului”

La 15 aprilie 1998 a murit născut dictatorul cambodgian Pol Pot, considerat a fi „criminalul secolului”. Pol Pot este responsabil pentru asasinarea a două milioane de cambodgieni. În perioada 1976-1979, Pol Pot a deținut puterea absolută în Cambodgia, instituind o teroare absolută.

Experimentul comunist delirant al khmerilor roșii din Cambodgia poate fi privit ca o încununare terifiantă a eforturilor constante ale satrapilor orientali marxist-leniniști de a edifica „o societate cu totul nouă, sănătoasă, care se consolidează și se dezvoltă continuu și unde domnește egalitatea și armonia”, dupa cum afirma Pol Pot în 1977. Asimilând cu fanatism modelul chinez al lui Mao Zedong, liderul khmer Pol Pot a transformat Cambodgia în trei ani, opt luni și douăzeci de zile, atât cât a stat la putere, într-un imens lagăr de exterminare. Pol Pot a încercat să instaureze un tip de comunism numit „comunism al epocii de piatră”, ce avea în vedere desființarea orașelor, eliminarea banilor și construirea unui stat eminamente agrar. Instituind un regim macabru, halucinant, două milioane de locuitori ai Cambodgiei, din totalul de șapte, au fost exterminați. Trecutul glorios al regatului Angkor, cu care Cambodgia s-a identificat între secolele al IX-lea si al XV-lea, a constituit fără doar și poate catalizatorul delirului național-comunist al khmerilor roșii. Obsedați de atotputernicia regatului și de omnipotența liderilor săi, cu o aversiune nedisimulată față de francezii asupritori, khmerii au căpătat un puternic sentiment de redeșteptare națională încă din 1936, o dată cu înființarea mișcării necomuniste Issarak. După al doilea război mondial, teama față de focarul de infecție marxist-leninist a determinat administrația franceză a Indochinei să se dispenseze de tinerii cambodgieni, ușor influențabili și în pericol de a cădea pradă ideologiei roșii. Trimiși la Paris, aceștia însă intră în contact cu extrema stângă franceză și devin militanți fervenți ai doctrinei comuniste.

Ascensiunea lui Pol Pot

Pol Pot, pe numele său real Saloth Sar, a devenit relativ repede cunoscut în rândurile tinerilor cambodgieni cu vederi de stânga. Fost elev al unei școli mănăstirești budiste și student al Universității Tehnice din Hanoi, și-a continuat studiile universitare în capitala Franței, în perioada 1948-1952. Dupa această dată, părăsește Parisul pentru țara natală, unde devine un apropiat al mișcării Issarak, acum procomunistă. În 1960, radicalul Saloth Sar se regăsește printre membrii fondatori ai Partidului Muncitorilor din Cambodgia, conducerea de jure aparținându-i însă lui Tu Samuth. Excelând în retorica sa naționalistă și profund antiburgheză, Saloth Sar se impune ca lider al partidului de facto, dar și de jure, o dată cu dispariția bizară a lui Tu Samuth (de care, se pare, Pol Pot nu a fost strain), în 1963. Doi ani mai târziu, sub titulatura de Partidul Comunist din Cambodgia, formațiunea politică a celui care-și va lua numele de Pol Pot beneficiază de un suport considerabil din partea țăranilor privați de „cele mai elementare drepturi“. În Statul criminal: genocidurile secolului XX, Yves Ternon scria: „Pentru Saloth Sar și tovarășii săi, acești nobili sălbatici, umiliți și disprețuiți de toate guvernele, reprezintă un material ușor de modelat. Ei se constituie în buni soldați și cadre de nădejde, pe cât de fideli, pe atât de cruzi. Conducătorii politici experimentează pe ei modelul societății pe care vor să o impună în Cambodgia“. La 17 aprilie 1975, milițiile de extremă stângă intră în Phnom Penh, pecetluind o victorie răsunătoare în fața forțelor guvernamentale. Triumfător, Pol Pot proclamă Republica Populară Kampuchia și începe punerea în aplicare a unui plan gradual, cu obiective clare, de exterminare la scară largă a populației urbane. Capitala este pustiită într-un timp record. În 72 de ore, două milioane de cambodgieni părăsesc Phnom Penh fără a fi strămutați într-un loc anume. Intenția khmerilor este fără echivoc: identificarea inamicilor regimului și suprimarea lor imediată. Populația urbană era, așadar, sortită pieirii. „Aceste persoane simbolizează orașul, leagănul corupției și parazit al satului“, scrie Yves Ternon. Starea de spirit colectivă era confuză, iar refuzul de a accepta realitatea persista. Sunt eliminați, pe rând, „«microbii» care împiedicau victoria proiectului său de «fericire obligatorie».“ (V. Tismaneanu) Redescoperirea rădăcinilor rurale, prin proclamarea țăranilor ca „adevărați cambodgieni“, a constituit piatra de temelie a Cambodgiei khmerilor rotii. Cultivarea orezului, într-un program de anihilare prin muncă de până la 18 ore pe zi (!), era preocuparea principală a noului regim. „Suntem pe cale să reorganizăm țara, luând agricultura drept bază. Poporul cambodgian are de secole propria sa experiență cu orezul, și trebuie să plecăm de la orez!“, susținea sus și tare, în 1977, Yeng Sary, numărul doi al regimului.

Copii de 3 ani scoși forțat la muncă

Forța de muncă se compunea, cu precădere, din tineri cu vârsta cuprinsă între 3 și 12 ani (!), dar și din adulți și bătrâni, cinic numiți „tineri îmbătrâniți“. Producția era obligatorie. În caz contrar, perspectiva nu era deloc roz. Exodul populației de la oraș la sat a fost însoțit de o separare evidentă a copiilor de propriii părinți, în vederea instrucției în spirit marxist-leninist. Interzicerea banilor, a comerțului, a manifestării sentimentelor (!), altfel spus, a civilizației, punctează momente importante ale delimitării drastice de viața urbană și o stranie întoarcere la origini. Fără prea multe bătăi de cap, clanul conducător de la Phnom Penh a transformat Kampuchia într-un imens lagăr de exterminare. Pol Pot, Khieu Ponnary, soția sa și Yeng Sary, pe care l-am amintit anterior, cumnatul primilor doi, alături de propria consoartă, Khieu Thirith, cu toții secondați de fidela poliție secretă de stat, Nokorbal, au coordonat epurarea fizică a oponenților și reclădirea societății cambodgiene. Unicitatea regimului lui Pol Pot, cel puțin în fază incipientă, a constat în păstrarea secretului absolut în privința conducătorilor. Populația civilă, constant supravegheată, nu avea nici cea mai mică idee asupra identității liderilor supremi. Masca se numea Angkor, organizație-fantomă ale carei tentacule controlau până la sugrumare viața indivizilor. Aceasta până la 30 septembrie 1977, moment în care Pol Pot, „presat de amenințarea vietnamezilor, dezvăluie faptul că Angkorul este Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist din Kampuchia, al cărui secretar general este chiar el. Niciodată până atunci, nici în exterior, nici în interior unde Angkorul era omniprezent, numele partidului nu fusese pronunțat“. (Yves Ternon).

Locurile de tortură

Indezirabilii erau „găzduiți“ în adevărate așezăminte de tortură. Două nume, S-21 și Tul Sleng, fiind de o sinistră amintire. Ideea de la care se pleca, de altfel centrală în mentalitatea comunistă, era: „Dacă erau arestați, însemna că erau vinovați!“. Stalinism în forma sa cea mai pură! Numeroși cambodgieni au fost uciși cu obiecte contondente, majoritatea căzând victimă inaniției și extenuării. Viața unui om nu valora nici cât negru sub unghie. Pentru o „eficiență“ maximă, la Tul Sleng, execuțiile se derulau conform unui calendar extrem de bine pus la punct. Existau zile separate pentru femei, bărbați sau copii, cei mai mulți fiind chiar khmeri roșii, intrați în dizgrația tartorilor de la vârf. Și toate aceste grozăvii se petreceau sub oblăduirea „chipeșului“ și „fermecătorului“ Pol Pot, dirijorul din spatele scenei. Din considerente mai degrabă patologice, linia călăuzitoare în acțiunile khmerilor roșii a constituit-o purificarea etnică și socială. În acest context, ura viscerală față de vietnamezi, alimentată în permanență de paranoia unei invazii din partea acestora, a avut un rol catalizator în destrămarea Kampuchiei lui Pol Pot. Coabitarea a devenit imposibilă, iar de aici și până la genocid nu a mai fost decât un pas. Imaginea vietnamezului era asimilată răului în carne și oase, paradoxal însă, într-o primă fază, tocmai aceasta a menținut regimul pe linia de plutire. Ternon scria: „Sistemul nu putea să subziste fără spioni și fără dușmani“. În pofida admirației față de aberațiile catastrofale maoiste, de tipul „Marele Salt Înainte“ sau „Marea Revoluție Culturală“, Pol Pot nu a pregetat în a teroriza etnicii chinezi, la început expulzați, ulterior masacrați fără ezitare. În lipsa unor date concrete, se estimează totuși că jumătate din chinezi nu au supraviețuit regimului khmer. Nici religia budistă nu a avut o soartă mai bună. Interzicerea practicării cultului a fost urmată rapid de profanarea templelor lui Buddha și a culminat cu asasinarea în masă a clericilor budiști. Totul – pentru a tăia „răul“ de la rădăcină. Comunitatea islamică – Chan – este trimisă la moarte, în ciuda susținerii fățișe a khmerilor la începutul anilor ‘70. Aprox. 100.000 de cambodgieni Chan au dispărut în gropile comune ale khmerilor roșii. Înfiorător rămâne faptul că lichidarea minorităților naționale a fost legiferată prin noua Constituție din 1976, aceeași care, la articolul 13, proclama: „o egalitate completă trebuie să existe între toți cetățenii Kampuchiei, într-o societate în care domină egalitatea, dreptatea, democrația, armonia, fericirea, în marea uniune națională pentru apărarea și construirea țării“. Exacerbarea xenofobiei va conduce către o reglare de conturi definitivă între Cambodgia și Vietnam. Ultima intervine militar în statul khmer, în ianuarie 1979 și pune capăt tiraniei clanului de la Phnom Penh. Pol Pot fuge din calea invadatorilor și se refugiază în jungla limitrofă graniței cambodgiano-thailandeze. Procesul rapid care a urmat l-a condamnat la moarte în contumacie, atribuindu-i toate „imperfecțiunile“ regimului, absolvind astfel de vină haitele de dezaxați care au comis crime în masă. Autoexilat în Thailanda, Pol Pot orchestrează din umbră acțiunile khmerilor, care păstrează puterea prin persoana lui Khieu Samphan.

ONU a recunoscut oficial guvernarea khmerilor

Dispariția lui Pol Pot de pe scena politica a Cambodgiei nu a însemnat, așa cum ar fi fost firesc, și condamnarea regimului din partea Națiunilor Unite. În plus, Adunarea Generală a ONU a preferat să ia atitudine față de invazia vietnameză și a recunoscut oficial guvernul lui Pol Pot. ONU s-a spălat pe mâini și a atribuit, asemenea lui Khieu Samphan, întreaga responsabilitate vietnamezilor și spionilor infiltrați în mișcarea khmeră. În 1991, trupele de ocupație se retrag. În pofida acordului de pace de la Paris și a formării unui nou guvern, milițiile khmere au continuat să controleze mai mult de 20% din teritoriul cambodgian. Alegerile din 1993 s-au soldat cu o înfrângere usturătoare pentru khmeri, a căror influență s-a depreciat substanțial.

Înainte de „comunismul epocii de piatră”

Începând din a doua jumătate a deceniului al șaptelea, climatul intern favorabil a permis ascensiunea mișcării comuniste și, într-un final apoteotic, victoria sa fulminantă din aprilie 1975. Corupția endemică ce acaparase regimul prințului Norodon Sianouk – aflat la conducere din 1953 -, coroborată cu condițiile de trai la limita subzistenței, îndreptau țara către un deznodamânt deloc fericit, dar totuși imposibil de prevăzut în amploarea sa. La 18 martie 1970, generalul Lon Nol organizează o lovitură de stat, probabil cu sprijin american. Junta militară care preluase frâiele puterii își manifestă deschis ostilitatea față de formațiunile de gherilă ale khmerilor și aruncă țara într-un război civil de o ferocitate extremă, ai cărui singuri „beneficiari“ au fost americanii – interesați direct în a inflama relațiile cu Vietnamul de Nord comunist – și clica de criminali ai lui Pol Pot. Haosul generalizat se instituie cu aportul „providențial“ al bombardierelor americane și al unui general dement, care dorea „să creeze un stat budist fascist“ (conform lui Yves Ternon). Pe de alta parte, refugiat în China, prințul Sianouk formează Frontul Unit Național al Kampuchiei (FUNK) și un guvern în exil. Apropierea tendențioasă de comuniști este explicabilă în contextul acutizării animozităților față de americani și față de unealta lor, Lon Nol. Khmerii roșii, vioara întâi a opoziției față de regimul militar de la Phnom Penh, își dezvoltă cu repeziciune o armată puternică, cu intenția clară de a răsturna guvernul proamerican. Comuniștii profită de prestigiul prințului și de „decrepitudinea tot mai accentuată a regimului lui Lon Nol“ (conform lui Jean-François Soulet) și încep „eliberarea“ Cambodgiei, din 1973, cu o virulență desprinsă parcă din masacrele Evului Mediu. Procesul sistematic de purificare etnică este pe cale să înceapă.

Ioan BOTIS