Mureșul, întors în evul mediu

Nu e încă un film despre Transilvania și al său unic mit, în viziunea occidentalilor, Dracula! Nu e nici măcar un film, în înțelesul hollywoodian al cuvântului, e ceea ce se numește docu-fiction. Ce e un docu-fiction? Am aflat și noi acum, iar răspunsul a venit simplu: e mai mult decât un film. Așa se numește ceea ce vezi, uneori, pe National Geographic ori Discovery Channel și te țintuiește în fotoliu ore în șir.

„Povești din Transilvania” a fost, la început, un crâmpeie de idee în mintea Sorinei Bota, jurnalista autoexilată din jurnalism într-un tărâm în care cotidianul nu contează, în care exactitatea istoriei se îmbină fericit cu frumusețea legendelor și cu ficțiunea, dând naștere unei lumi cu totul aparte. De la o simplă idee, golită și reumplută de sensuri de sute de ori pe parcursul documentării și filmărilor, s-a născut primul docu-fiction despre Transilvania, care va fi expus ochiului critic joi, 7 mai, ora 17.00, la Teatru 74.

„La început nu preconizam ce va ieși, nici nu știam unde să încadrăm ceea ce se năștea… Ne-am documentat atent, am avut foarte multe discuții în echipă, și am considerat că realizarea noastră poate fi considerată docu-fiction, un gen hibrid… Nu e un documentar clasic, istoric, să spunem. Noi pornim de la o legendă, pe care o folosim mai mult ca pe un pretext pentru a prezenta frumusețile adevărate ale Transilvaniei, cum ar fi bisericuțele de lemn medievale. Putem spune că proiectul are, în final, un scop turistic. Încercăm să arătăm că zona aceasta nu l-a dat lumii numai pe Dracula și că turiștii au de văzut și de auzit mult mai mult decât atât!”, povestește Sorina Bota, cea care s-a ocupat de documentare și de scenariu.

La prima vedere, echipa care a realizat „Povești din Transilvania” pare o gașcă de tineri obișnuiți. Maria, Alexandra, Raoul, Dan, Sorina (probabil și producătorul Dan Mașca sau regizorul Theo Marton – absenți motivați de la discuția noastră) au însă în ochi o licărire ciudată, ca și cum ar fi dezgropat o comoară strălucitoare, a cărei poveste nu poate fi povestită. Lipsiți aproape de orice experiență în domeniu, tinerii sunt conștienți că au realizat „ceva” mare, „ceva” ce depășește previziunile lor cele mai optimiste. Și așteaptă cu înfrigurare criticile specialiștilor. Și cum pofta vine mâncând, până vor vedea ce soartă are „produsul” lor, s-au apucat de episodul al doilea. Pentru că proiectul „Povești din Transilvania” va avea 5 părți, toate învârtindu-se în jurul generosului subiect al bisericuțelor de lemn din această zonă istorică și al poveștilor care dăinuiesc în jurul acestor monumente istorice. În cazul primului episod, subiectul bisericuțelor este îmbrăcat fastuos în haina legendei morții lui Sava Brancovici, Mitropolitul Transilvaniei la sfârșitul secolului al XVII-lea. În celelalte episoade, vom cunoaște și alte personaje.

Reporter: Cine a fost cu ideea?

Sorina Bota: Ideea inițială a fost a mea, am avut un proiect jurnalistic pe această temă, a obiectelor de patromoniu, a monumentelor istorice din județ, care a eșuat lamentabil. M-am gândit că ar fi necesară o altfel de abordare pe acest subiect. Totul a plecat de acolo!

Rep.: Cât de greu s-a trecut de la idee la realitate?

Sorina Bota: După marea întâmplare/întâlnire cu Dan Mașca, producătorul nostru, când ne-a anunțat că-i place proiectul, totul a devenit realizabil! Asta se întâmpla în septembrie anul trecut și în ianuarie ne-am apucat de lucru.

Rep.: Care e motivația acestui demers?

Sorina Bota: Scopul nostru este unul foarte concret, de a atrage atenția asupra bisericilor de lemn, asupra a ceea ce reprezintă ele, asupra faptului că ele merită să fie promovate. Încercăm prin acest demers să creăm niște circuite turistice, bazate pe poveștile care circulă de sute de ani în jurul acestor bisericuțe. Filmul nostru va fi promovat în special în afara țării, vom încerca să mergem cu el la festivalurile de profil.

Rep.: Cât au durat filmările?

Sorina Bota: Am început în ianuarie, eu cu Raoul. Am început cu faza de interviuri, am căutat oamenii care să ne spună povestea pe baza căreia să ne creștem proiectul. Atunci Raul (directorul de imagine și montaj) și-a dat seama că avem nevoie de Dan Predescu (inginer de lumini și fotograf), apoi toți am realizat că avem nevoie de Maria (consultant științific), după aceea ne-a trebuit apoi un regizor, l-am găsit pe Theo, și ultima “achiziție”, dar foarte importantă, a fost Alexandra (asistent platou și translator). Au urmat cei zece actori. A fost mult de lucru, mai ales la partea de documentare, pentru că povestea noastră, legenda morții lui Sava Brancovici, este consemnată în anumite lucrări dar nu a fost niciodată probată.

Maria Oroșan: Biografia personajului este reală, tocmai de aceea am apelat la o voce autorizată, prof. dr. Mircea Păcurariu de la Sibiu, specialist în istoria Bisericii Ortodoxe. Rămâne deschisă ipoteza morții, deși legenda pe care noi o exploatăm a fost consemnată în studiile lor și de Gheorghe Șincai și de Petru Maior. Cei doi prezintă variante puțin diferite, iar felul în care această legendă circulă pe Valea Mureșului este din nou puțin diferit.

Rep.: De ce greutăți v-ați lovit?

Raoul Vențel: Greutățile legate de munca fizică nu le-am simțit, din cauza entuziasmului, probabil. Cel mai dificil a fost să ținem drept firul poveștii, pentru că aflai niște informații dintr-o parte, îți făceai o imagine despre cum trebuie să arate și ulterior aflai altceva și trebuia să dărâmi tot și să o iei de la capăt. În rest, totul a decurs normal, chiar și căzătura noastră în Mureșul înghețat ni s-a părut haioasă și nu am considerat-o o problemă. Am mai avut unele greșeli tehnice, cum a fost interviul luat preotului Negruțiu, care ieșise foarte bine și la urmă ne-am trezit că nu aveam sunet. A doua oară nu a ieșit la fel…În fine, am crescut încetișor proiectul și fără să ne dăm prea bine seama aveam în mâini un “monstru” greu de strunit.

Sorina Bota: Probleme au fost destule. Imaginați-vă că am avut zece actori pe care a trebuit să-i îmbrăcăm și să-i fixăm într-un décor. A trebuit să ținem cont de cele mai mici detalii, de la ce se mânca în perioada respectivă până la amănuntele vestimentare. Apoi, noi nici nu știam cum arată Sava Brancovici, până când cineva ne-a spus că acesta este pictat, de fapt, în Catedrala Mare. La început, în întunericul din catedrală, am văzut o singură pictură cu Brancovici, dar când au montat băieții reflectoarele ne-am dat seama că un întreg perete era pictat cu scene în care apărea personajul nostru. Ne-am bucurat enorm, era esențial pentru noi să știm cum arată Sava Brancovici.

Raoul Vențel: Am reușit și niște artificii tehnice cu aceste imagini din catedrală, un fel de animație, fiecare personaj este decupat iar camera de filmat intră practic printre ele, un fel de 3D. E ceva deosebit!

Rep.: Cum a fost colaborarea cu actorii profesioniști?

Sorina Bota: Cel care joacă rolul lui Sava Brancovici, nu este deloc actor profesionist, deși e un mare artist. Poate că după acest rol, sculptorul Vasile Mureșan să fi prins gustul pentru actorie, pentru că s-a descurcat de minune. Alegerea lui a fost însă foarte haioasă. Săptămâni în șir am căutat un “Sava Brancovici” până când, într-o seară, l-am văzut la știri, pe tv, pe Vasile Mureșan. Într-o clipită mi-am zis că l-am găsit pe Sava! Întâmplător sau nu, a doua zi dimineață, Raoul și Theo veneau la studio cu aceeași variantă: Mureșan. Am avut mici dificultăți în a-l convinge să joace, dar până la urmă am reușit și totul a ieșit nesperat de bine. De atunci, Sava i-a rămas numele lui Vasile Mureșan!

Toți ceilalți actori, în frunte cu Nicu Mihoc, au fost foarte încântați de proiectul nostru. De altfel, la finalul filmărilor ne-au trimis toți mesaje mărturisind că au trăit alături de noi cea mai faină experiență actoricească.

Rep.: Au existat momente când ați vrut să renunțați?

Sorina Bota: Au fost multe momente în care au existat tensiuni, dar niciodată nu ne-am gândit să ne oprim.

Raoul Vințel: Totul a fost ca un mers pe sârmă, ne-am susținut reciproc, ne-am completat reciproc, am făcut uneori un pas în spate pentru a reuși apoi doi înainte, important este că am ajuns la final. Și nu am făcut rabat de la nimic pentru a scoate ceva de calitate. Într-o noapte ne-a venit ideea să punem Castelul Bran în intro, ne-am urcat în mașini și am pornit într-acolo.

Dan Predescu: Ne-au cerut prea mulți bani ca să filmăm acolo și am rezolvat problema la Poenari, castelul lui Vlad Å¢epeș. E un loc foarte frumos, pe vârf de munte, cum mergi spre Vidraru, dinspre Curtea de Argeș. Dacă nu te uiți atent treci pe sub el fără să-l observi! Ca să ajungem la el a trebuit să urcăm 1700 de scări cu echipamentul în spate, dar a meritat efortul!

Rep.: Dar platoul de filmare cu actori unde a fost?

Sorina Bota: Scena cu Sava Brancovici în temniță a fost filmată la Castelul din Iernut, pentru că mitropolitul chiar fusese închis acolo pentru o vreme. Apoi, am avut o altă problemă, nu am găsit în Târgu Mureș un loc unde să putem reconstitui o atmosferă de secol VIII. După multe căutări, am găsit o sală de curs, lângă Biserica Reformată din Cetate. Nu corespunde arhitectural cu Castelul de la Brâncovenești, dar am mascat bine acest lucru.

Rep.: Una peste alta, sunteți mulțumiți de ce a ieșit?

Sorina Bota: Daaa, cum să nu fim! Bine, urmează să spun că întotdeauna este loc de mai bine…

Rep.: Ce urmează?

Sorina Bota: Deocamdată continuăm acest proiect, care va cuprinde cel puțin cinci filme documentare, toate axate pe poveștile medievale din jurul bisericilor de lemn. Apoi, mai vedem, idei pentru alte documentare avem o mulțime! Depinde de cum va primi și publicul acest proiect.

Legenda lui Sava Brancovici

O legendă care circulă pe Valea Mureșului, consemnată într-o serie de lucrări dar nesusținută prin documente, vorbește despre moartea lui Sava Brancovici, Mitropolit al Transilvaniei, care la sfârșitul secolului al XVII-lea ar fi fost aruncat din castelul de la Brâncovenești. Povestea, pe care puțini localnici o mai știu, spune că în 1683, baronul Kemeny a organizat la castelul de la Brâncovenești o mare vânătoare la care a invitat conți și contese de peste tot. După ce au vânat săptămâni la rând, după ce s-au săturat de mâncat și de băut dar și de petreceri cu țigănci, oaspeții i-au cerut baronului alte distracții. Iar Kemeny le-a promis un spectacol pe cinste. Așa că a trimis să fie adus un vlădică român, dar nu unul oarecare ci însuși Mitropolitul Transilvaniei. Când Sava Brancovici a intrat în castel, i s-a spus că are de botezat un nou-născut, care i-a și fost adus de către o slujitoare. Când părintele s-a uitat însă mai atent, a văzut că nu era vorba despre un copil ci despre un …câine. Ca să iasă demn din această situație, Sava a cerut un răgaz de două ore, timp în care a rugat să i se pregătească o farfurie cu fasole și o friptură în sânge. La finalul celor două ore, Mitropolitul a anunțat că este pregătit, spre bucuria oaspeților nerăbdători să asiste la spectacolul promis. Sava a luat nou-născutul în brațe, a așezat cele două farfurii pe jos și le-a zis că dacă câinele va mânca din farfuria cu fasole, mâncarea lui de post, îl va boteza după toate regulile ortodoxe. Câinele a ales însă friptura, drept urmare Sava Brancovici a spus : “este de-al vostru, botezați-l în religia calvină”. Baronul s-a înfuriat și a ordonat ca Mitropolitul să fie condus pe un coridor al castelului. Când Sava a pășit pe acest coridor, s-a deschis o trapă iar el a alunecat pe un tunel vertical în care erau înfipte din loc în loc coase. Trupul Mitropolitului a fost sfârtecat în zeci de bucăți, care au ajuns în apele înghețate ale Mureșului.

“Eu nu am nimic de-a face cu actoria!”

Reporter: Sava Brancovici sau Vasile Mureșan?

Vasile Mureșan: Ha, ha, nu, eu sunt tot Muri! Le-am spus că eu n-am ce căta acolo. În mintea mea, un actor e cel care are pregătire. Doar nu suntem la căminul cultural și ne jucăm de-a actoria…

Rep.: V-ați descurcat onorabil, am înțeles…

V.M.: Nu știu…Eu i-am ajutat pentru că m-au rugat. La început am zis ba, dar după aia m-am prins și eu în jocul ăsta extrem de interesant. Dar pe tot parcursul m-am simțit ca elevul ăla de clasa întâi. “No amu ce fac?” “No amu dă-te peste cap!”. “Buun, m-am dat. Amu ce fac?” “Păi mai dă-te o dată!” Și m-am mai dat o dată! Ca un copil cuminte, am ascultat instrucțiunile lui Theo, regizorul.

Rep.: V-ați regăsit în pielea lui Sava?

V.M.: Poate că am eu moaca asta de popă gras, cu barbă albă, și poate că nu mai sunt așa de zgubilitic ca în tinerețe și din acest motiv mi-a fost mai ușor să intru cât de cât în pielea lui Sava. Am lucrat și foarte mult timp cu popii, asta m-a ajutat, iarăși. Dar, mi-e foarte clar că eu nu am nimic de-a face cu actoria. Totuși, a fost o experiență inedită!

Rep.: Ați repeta-o?

V.M. Măi, nu cred… A fost o chestie așa… hai să vedem băutura asta cum e?

Rep.: Și cum e?

V.M.: Măi, adevărul e că te ambetezi frumos de ea. Să știi că m-a îmbogățit, în sensul că mi-am dat seama că dacă nu ai chemare e foarte greu să răzbești. Poți să fii un școler cuminte și ascultător și să te înalți până la un anumit nivel. Ei, dar ăia cu chemare, ăia se înalță de acolo-n sus!

Rep.: Nu participați și la etapele următoare ale proiectului?

V.M. Fratele meu, dacă trebe să duc un clop cu prune de aici până mai încolo, îl duc, asta fac cu plăcere. Dar pentru actorie trebuie să ai talent și eu nu am! Au fost toți foarte grijulii cu mine și le mulțumesc pentru asta.