Viața în Hristos (LII): Adevărata pietate

“Cât asculți de Dumnezeu, atât ascultă și Dumnezeu de tine.” Cugetarea Părintelui Arsenie Boca (1910-1989) este emblematică pentru crezul de-o viață al unuia dintre cei mai mari trăitori contemporani ai ortodoxiei. În nenumăratele îndrumări duhovnicești pe care le-a semănat în calea celor caută mântuirea, Părintele Arsenie a pus accentul pe conștientizarea însemnătății faptului că omul este purtător al chipului lui Dumnezeu.

51. Ceea ce omul nu poate îndrepta în sine însuși sau în alții, trebuie să le sufere cu răbdare, până ce Dumnezeu poruncește altfel. Cugetă că poate e mai bine să fie așa, ca să fi încercat prin răbdare, fără de care meritele noastre nu sunt mare lucru. Trebuie în toate acestea să te rogi lui Dumnezeu să te ajute să biruiești aceste piedici, sau să le suferi cu blajinătate. Dacă cineva, lămurit odată sau de două ori, nu cade la aceeași părere cu tine, nu mai avea dispută cu el, ci încredințează toate în mâna lui Dumnezeu care știe a scoate binele din rău, ca astfel să se împlinească voia Sa. și să fie slăvit în toți robii Săi.

52. Dă-ți osteneala să suferi cu răbdare lipsurile și slăbiciunile altora, oricare ar fi ele, pentru că și tu ai multe din acestea pe care trebuie să le sufere alții. Că Dumnezeu a rânduit astfel, ca să ne învățăm a ne purta sarcina unii altora – căci fiecare are sarcina sa – nimeni nu-i fără lipsuri, nimeni nu-și este îndestulător sieși, nimeni nu-i atât de înțelept să se poată îndruma singur, dar se cade să ne suferim, să ne mângâiem și să ne ajutăm, să ne învățăm și să ne îndrumăm unii pe alții. Ceea ce te face atât de supărăcios nu-i zelul pentru aproapele, ci o iubire de sine, năzuroasă, arțăgoasă, posomorâtă. Pietatea cea adevărată e blajină și răbdătoare, fiindcă ea te arată cine ești…

53. Dacă este vreo bucurie în lume, este cea pe care o are o inimă curată.

Să faci totdeauna binele și să nu-l socotești puțin este semnul unui suflet smerit. Să nu voiești mângâierea nici unui om, însemnează o mare curăție și o mare încredere lăuntrică. Când nu cauți în afară nici o mărturie în folosul tău este semn că te-ai încredințat în totul lui Dumnezeu.

Nu dori niciodată să fi lăudat sau iubit înaintea altora, căci aceasta nu-i partea lui Dumnezeu, cu care nimeni egal nu poate fi. Nu dori de asemenea să-și aibă cineva inima prinsă de tine și nici tu însuți să fi prins de dragostea cuiva, ci Iisus Hristos să fie în tine și în tot omul de bine.

54. Nu poate vedea omul frumusețea care este înlăuntrul său, până ce nu disprețuiește și nu urăște frumusețea toată care este în afară de el. Și nu poate omul privi cu cunoștință spre Dumnezeu, până ce nu s-a lepădat de lume în chip desăvârșit.

Cu cât limba se depărtează de multa vorbire cu atât primește mai multă lumină, ca să deosebească gândurile, căci și mintea cea mai binecuvântată se zăpăcește prin multa vorbire.

Cel ce e sărac de lucrurile lumii, se îmbogățește de Dumnezeu și cel ce iubește bogăția, sărac va fi de Dumnezeu.

Cine-și oprește gura de la clevetire își păzește și inima de patimi. În tot ceasul vede pe Domnul (că doar cugetul lui este pururea la Dumnezeu) și gonește de la dânsul pe draci și smulge rădăcinile răutăților.

Cela ce-și cercetează sufletul ceas de ceas, inima lui se bucură de descoperiri noi. Și cela ce-și controlează privirea minții înlăuntrul său, acela vede raza Duhului.

55. Prin necontenită meditare despre Dumnezeu, se dezrădăcinează și gonesc patimile.

Câtă vreme nu urăște omul din inimă cu adevărat pricina păcatului, el nu este slobod nici de plăcerea de a-l lucra. Aceasta este luptă foarte puternică, care se împotrivește omului până la sânge.

Cel ce nu-și supune voia sa lui Dumnezeu, supus va fi de vrăjmașul său. Căci orice lucru bun voim să-l facem, nu-l putem face fără de Dumnezeu, după cum grăiește Domnul în Scripturi.

Lume numește Scriptura lucrurile materiale, iar lumești sunt cei ce zăbovesc cu mintea la ele. Pe aceștia îi îndeamnă: “Nu iubiți lumea, nici cele din lume!” Pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții nu sunt de la Dumnezeu, ci de la lume, și cele urâtoare …

56. Când vrea Dumnezeu să aducă asupra omului necazuri mai mari, îl lasă în mâna îngustimii sufletești. și aceasta dă naștere în om la o putere mare de trândăvie, prin care sufletul e sugrumat și care-i dă gustul lumii. Și apoi se ridică asupra omului duhul ieșirii din minți, din care izvorăsc nenumărate ispite: tulburarea, mânia, hula, cârteala, gândurile de răzvrătire, mutarea din loc în loc și celelalte asemenea lor. Iar dacă mă întrebi care este pricina acestora îți răspund: lenevirea ta. Și leacul este smerenia minții.

Smerenia poate să rupă gardul acestor răutăți. Smerenia trebuie căutată cu tot sufletul. Că pe măsura smereniei tale ți se dă și răbdare în primejdiile tale. și pe măsura răbdării tale ți se ușurează sarcina necazurilor tale și dobândești mântuirea.

57. Lumea aceasta este o călătorie cu nevoințe și un stadion de alergare. și răstimpul acestei vieți este vremea de luptă. În țara unde e luptă și în vreme de război, nu este nici o lege. Adică Împăratul nu pune margini și măsuri ostașilor Săi până la sfârșitul războiului, când toți oamenii se adună în fața porților Împăratului Împăraților și fiecare este cercetat acolo, dacă a avut răbdare în luptă, dacă nu s-a lăsat biruit sau dacă dimpotrivă, a întors spatele (a fugit).

58. Cel cu adevărat smerit, când este nedreptățit, nu se tulbură nici nu se apără în privința acelui lucru de care a fost nedreptățit. Și primește clevetirile ca și cum ar fi adevărate și nu se îngrijește să convingă pe oameni că a fost clevetit ci își cere iertare. Că unii și-au atras asupră-le numele de neastâmpărați, deși în realitate nu era așa, iară alții au răbdat să fie numiți curvari, deși erau departe de curvie și rodul păcatului, pe care nu-l făcuseră. Cu lacrimi l-au mărturisit în public și-și cereau iertare pentru o nelegiuire care n-o făcuseră, deși erau încununați cu toată curăția și nevinovăția în sufletele lor, cu plângere de la cei ce-i nedreptățiseră.

59. Când cineva începe să clevetească pe fratele său de față cu tine arată-te posomorât la față. Dacă faci așa, te păzești de clevetire și în fața lui Dumnezeu și a clevetitorului.

În acea zi în care deschizi gura ta ca să acuzi pe cineva, socotește-te mort în fața lui Dumnezeu și toate faptele tale zadarnice, oricât s-ar părea că pe bună dreptate și ca să zidești, te-a îndemnat gândul să vorbești.

În ziua în care ești necăjit pentru vreun frate, care este oarecum neputincios să se stăpânească la bine și la rău, în trupul lui sau în cugetul lui, ca un mucenic să te socotești pe tine în ziua aceea și să te simți ca un pătimitor pentru Hristos și ca unul care s-a învrednicit ca să-L mărturisească.

60. Războiul ispitelor e focul care lămurește ce suntem fiecare: lemne, pietre, aramă, paie, câlți, pământ sau cenușă.Războiul duhovnicesc seamănă întru câtva cu războiul lumii. Și unul și altul te desface de viața aceasta. Numai ispitele, necazurile și tot felul de încercări ale războiului nevăzut izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea aceasta și să ne aducă la un fel de moarte față de lume, care-i smerenia deplină și condiția de căpetenie a rugăciunii neîncetate.

Ioan BUTIURCÄ‚