Castelul Bethlen din Criș renaște din propria-i cenușă

Într-un sat uitat de lume din împrejurimile Sighișoarei se află unul din cele mai impresionante castele ale Transilvaniei. A fost construit în urmă cu peste 600 de ani și timp de secole a fost renumit în întreaga Europă, datorită măreției și frumuseții sale. După naționalizare a fost folosit drept depozit al CAP-ului, așa că în scurt timp a ajuns în ruină. Astăzi, ultimele vlăstare ale nobiliei familii Bethlen se luptă să-i redea strălucirea de altă dată.

În ciuda faptului că majoritatea castelelor transilvănene se află într-o stare deplorabilă, castelul din Criș le spală tuturor onoarea cu prisosință. Un edificiu-fortăreață splendid, pentru imortalizarea căruia, orice cameră foto este ridicol de neîncăpătoare. În urmă cu doar câțiva ani, în aceste locuri nu erau decât niște ruine. Acum, întreaga fortăreață este refăcută cu o migală artistică. În câțiva ani, aceasta va fi mai frumoasă și mult mai strălucitoare decât în vremurile ei bune. Aici va funcționa un centru turistic-cultural, cum numai prin țările civilizate mai vezi. Până atunci însă, mai rămâne un singur impediment: banii. Aproximativ cinci milioane de euro mai sunt necesare pentru refacerea completă a castelului.

Anika Bethlen:

„Refacerea castelului este o muncă istovitoare”

Ultimul proprietar al domeniului a fost contele Gabor Bethlen. Bătrânii din sat își amintesc cu mare drag de vremurile când acesta era stăpânul moșiei de la Criș. Sandor bacsi este unul din ei. Are 86 de ani, dar lăcrimează și acum când își amintește de „groful Bethlen”:

„Groful era un om deosebit. Nu era hapsân deloc și-i ajuta mereu pe oameni când aveau vreo nevoie. Nici nevasta lui nu era mai prejos, ba dimpotrivă, parcă era și mai bună la suflet. Ea era doctorița satului și pe toți sărăntocii îi trata fără să aștepte nici un ban. Am plâns când au fost izgoniți de pe moșie.” În urma naționalizării, contele a fost deposedat de toate bunurile pe care le deținea și deși era un inginer agronom foarte priceput, a ajuns să lucreze cu ziua pe la diferiți oameni, doar ca să-și poată câștiga o pâine. Anika avea pe atunci doar zece ani, dar își amintește perfect umilințele îndurate de tatăl ei.

Reporter: Au trecut 60 de ani de atunci. Credeți că s-a făcut în sfârșit dreptate?

Anika Bethlen: În ce fel? Noi nu dorim nici un fel de răzbunare pentru suferințele îndurate. Timpul a trecut și le-a șters pe toate. Au rămas doar amintirile. Eu aveam zece ani când a fost naționalizat castelul și știu ce s-a întâmplat doar din auzite, pentru că în acele zile eram la Târgu Mureș, la bunici. Ne-a povestit bucătăreasa de la castel că patru zile au cărat camioanele tot ce era de preț. Au rămas pereții goi. Și de ferma domeniului s-a ales praful. Aveam sute de hectare de teren arabil și de păduri, utilaje agricole, animale și tot ce e nevoie pentru o fermă model. Tatăl meu era un om foarte harnic și îi plăcea să facă treburile așa cum e cel mai bine. După naționalizare însă, a trebuit să lucreze orice doar ca să ne poată întreține. El era un specialist agronom foarte bun și pe unde se ducea să lucreze, șefii lui erau foarte mulțumiți de el. Dar de fiecare dată veneau directive de sus că foștii moșieri nu trebuie ținuți în posturi bune, așa că tot timpul ajungea la munca de jos.

Reporter: Și în tot acest timp ce funcționa la castel?

Anika Bethlen: Depozitul CAP-ului. Å¢ineau semințele și îngrășămintele în el, dar nu îl întrețineau deloc. Iar o clădire neîntreținută ajunge foarte repede în paragină. Într-un zid al fortăreței își deschiseseră sătenii o „carieră” de cărămidă. Toți care își construiau câte ceva veneau aici și se serveau cu câte cărămizi aveau nevoie. Å¢in minte că în anii 70 a venit o directivă de refacere a monumentelor istorice, printre care și castelul din Criș. Au fost aduse materiale de foarte bună calitate și s-a început lucrul. Numai că, materialele s-au epuizat foarte repede. Toată lumea vindea tot ce se putea vinde.

Reporter: Dar clădirea avea acoperiș nou când v-a fost retrocedată.

Anika Bethlen: Prin anii 90 s-au apucat din nou să o refacă. De data aceasta însă materialele nu mai erau de calitate. Å¢igla era atât de proastă încât la primul îngheț începea să se exfolieze. Noroc că avea garanție trei ani și de fiecare dată îi chemam pe producători să ne-o schimbe pe cheltuiala lor, iar când și aceasta se strica îi chemam iar… și tot așa.

Reporter: Proprietatea v-a fost retrocedată în anul 2007, nu?

Anika Bethlen: Sentința de retrocedare a fost pronunțată în anul 2005, dar au durat peste doi ani de zile formalitățile și întocmirea documentației. Probabil ar fi durat și mai mult dacă nu îi bombardam continuu cu telefoane.

Reporter: Din câte știu eu ar mai fi nevoie de aproximativ cinci milioane de euro pentru terminarea lucrărilor. De unde veți face rost de atâta bănet?

Anika Bethlen: Aceasta este într-adevăr o problemă. Vă dați seama că din pensiile noastre nu putem face mare lucru. E foarte greu să facem față cheltuielilor. Doar lucrările urgente, cum ar fi curățarea parcului și împrejmuirea lui au costat peste o sută de mii de lei. Tocmai de aceea am deschis o fundație a cărei menire este salvarea castelului. Totodată, am dori să accesăm niște fonduri europene în acest scop.

Reporter: Și ce va funcționa acolo?

Anika Bethlen: Cel mai probabil, un centru cultural. Oamenii vor veni să viziteze cetățuia, va exista și un mic muzeu și o mică pensiune. Vom practica doar turism cultural, așa că să nu vă închipuiți castelul închiriat turiștilor care vin să chefuiască. Va fi o activitate mai mult intelectuală și mai puțin comercială.

Reporter: Å¢ineți în vreun fel legătura cu moștenitorii celorlalte castele din Transilvania?

Anika Bethlen: Sigur că da. Ne întâlnim periodic ca să ne împărtășim experiențele și frustrările cu care ne confruntăm. Refacerea unui castel este o muncă istovitoare. Nu există bani suficienți, lucrările sunt greoaie, iar muncitorii sunt neserioși. Cei mai mulți moștenitori clachează și vor să scape de castel cu orice chip, fie că-l vând, fie că-l donează.

A consemnat

Allain CUCU

Istoria castelului Bethlen din Criș

Prima atestare documentară a localității datează din anul 1305 și se referă la trecerea moșiei în posesia unei ramuri a dinastiei Bethlen, numită ulterior ramura de Criș.

Castelul Alexius și Georgius Bethlen a fost construit între secolele 14 și 16, fiind cel mai frumos exemplar arhitectural al unei construcții destinate apărării și locuirii din Transilvania.

Reședința nobiliară a fost construită în mai multe etape. Cea mai veche parte e donjonul cilindric cu cinci niveluri, din care ultimul etaj slujea ca punct de observație. În 1559, consilierul principelui, Georgius Bethlen, și soția sa, Clara de Nagykároly, au construit un nou corp, continuat de fiul lor Michael, care păstrează numeroase ancadramente sculptate de uși și ferestre, galeria cu arcade pe 15 coloane masive de piatră și scara de onoare, sculptate de un meșter școlit în Italia.

Tot din secolul 16 provine și clădirea ce cuprinde intrarea principală. În secolul 17, prefectul comitatului, Alexius Bethlen a întărit castelul cu bastioane înalte, poligonale la colțurile incintei. La construcția acestui castel s-a văzut interesul pentru cultură, stilul și rafinamentul nobililor Bethlen. Pe lângă confort și siguranță, ei au pus mare preț pe decorarea edificiului. Săli precum ”palatul de aur”, ”turnul bastion de zi” sau ”camera aurită” erau bogat ornamentate cu blazoane, ”tavane curcubeu” picturi, inscripționări, portrete și tapiserii, iar mobilierul autentic era pictat și șlefuit cu mare măiestrie. În curtea cetății se afla o grădină cu flori, iar în jurul complexului se întindea un mare parc englezesc. Nu lipsea nici pavilionul pentagonal cu pereți împodobiți cu imagini pictate.

Farkas Bethlen, eminentul istoriograf, a adus aici chiar și o tipografie pentru editarea cărții sale, care ulterior a fost mutată la Sighișoara.

Castelul a fost locuit până la data naționalizării, 3 martie 1948, toate încăperile fiind amenajate conform tradiției familiare. Se spune că în ziua naționalizării, în curte au intrat camioane mari care au cărat neîntrerupt patru zile și patru nopți, toate obiectele de valoare din castel. Restul lucrurilor, care nu prezentau interes pentru jefuitori, au fost arse în curte. Începând cu această dată, domeniul a ajuns în gestiunea Sfatului Popular din Daneș. Astfel a început distrugerea celui mai frumos castel renascentist din Ardeal. Organele de ocrotire a monumentelor istorice au declanșat în anii 1970 și după 1990 lucrări de renovare, lucrări ce au fost întrerupte în mai puțin de doi ani. Acest splendid monument s-a ruinat prin naționalizare, reavoința unor persoane și lăcomia dusă la extrem a altora.

În iunie 2007, după ani întregi de procese, castelul și parcul au fost restituite oficial moștenitorilor familiei Bethlen, în stare deplorabilă. Astăzi, nobilul edificiu renaște încet dar sigur din propria-i cenușă.