Octombrie 1956- “Defecțiunea maghiară”

La 6 octombrie 1956, procesiunea de reînhumare a osemintelor lui Laszlo Rajk – fost ministru de Interne, spânzurat în 1949 din ordinul sovieticilor – a oferit prilejul unor ample manifestații, la care au participat mii de oameni din Budapesta și din țară.
Cu puțin timp în urmă, intelectualii maghiari din cadrul clubului “Petofi” și ai “Gazetei literare” obținuseră o importantă victorie, determinându-l pe Hrusciov, conducătorul URSS, să dispună înlocuirea lui Mathias Rakosi, un stalinist convins, care instaurase și girase personal un regim de teroare sălbatică împotriva opozanților regimului.  
O evoluție
surprinzătoare
Urmare a unui mare miting studențesc de protest, ce s-a desfășurat la Budapesta, în data de 23 octombrie, Hrusciov i-a cerut lui Imre Nagy să preia funcția de prim-ministru al Ungariei.
Liderul de Kremlin vedea în Nagy un comunist care se înscria în “tiparele” Moscovei, fiind considerat ușor de direcționat și manipulat, în sensul rezolvării crizei ce se prefigura.
După o zi, tot conform dorințelor Moscovei, conducerea partidului comunist din Ungaria a fost preluată de Janos Kadar, fostul șef al poliției politice maghiare. La patru zile după ce a acceptat funcția de prim-ministru, Nagy a surprins total Moscova când – datorită amplorii pe care o luaseră evenimentele contestatare din Ungaria – acesta ia câteva decizii neașteptate: desființează poliția politică, anunță retragerea Ungariei din Tratatul de la Varșovia, abolește sistemul monopartid de tip sovietic și constituie un guvern de coaliție maghiar, împreună cu reprezentanți ai partidelor “istorice” existente până în 1945. Mai mult chiar, Nagy cere pentru țara sa protecție ONU.
Moscova
reacționează
La 1 noiembrie 1956, Hrusciov și Gheorghi Malenkov au făcut o vizită secretă la București, pentru a discuta cu liderii români, bulgari și cehoslovaci despre criza maghiară și măsurile care trebuie luate în fiecare țară.
Dej, Bodnăraș și Ceaușescu au pledat pentru o intervenție militară fermă împotriva guvernului lui Imre Nagy, dar cel mai fervent susținător al acestor măsuri a fost Emil Bodnăraș. De altfel, el a și fost numit pe timpul revoluției maghiare, ministru al Transporturilor și Comunicațiiilor pentru a superviza deschiderea drumurilor de importanță strategică celor 1o divizii sovietice destinate pentru intervenția antimaghiară. Acestea urmau să intre în România și să fie comasate la granița de vest, în zona Oradea-Salonta-Arad. La un anumit moment, urma ca acestor unități să li se adauge unități din trupele KGB și unități de elită ale Armatei Roșii, care trebuia să fie desantate la Budapesta.
Nici românii n-au pregetat să acorde o “mână de ajutor” intervenției sovietice în Ungaria. 
“Ajutorul frățesc”
al românilor
Încă de la debutul crizei maghiare, la cererea URSS, România a trimis în Ungaria, ofițeri din Direcția I Informații Externe (viitoare DIE din 1972), pentru a urmări derularea evenimentelor și a procura informații. Cum era și firesc, acești ofițeri trebuiau să cunoască limba maghiară, așa că s-a indicat să fie selecționați cei de etnie maghiară.
De altfel, chiar Pacepa în “Cartea neagră a Securității”, spune: “Â…sarcina era să se caute în întreaga Securitate ofițeri de origine maghiară, vorbitori  și de limbă germană, să-i doteze cu pașapoarte de cetățeni vest-germani sau austrieci și să-i trimită apoi în Ungaria ca turiști sau ca oameni de afaceri din aceste țări…”
Coordonarea agenților acoperiți a fost făcută de colonelul român de Securitate Wilhelm Einhorn, evreu maghiar din Transilvania, născut la Budapesta. La rândul său, Einhorn ținea legătura direct cu sovieticii, iar uneori chiar și cu ambasadorul sovietic la Budapesta, Iuri Andropov,  cel ce avea să ajungă în deceniul al nouălea – pentru scurt timp – președinte al Prezidiului Suprem al URSS.
“Operațiunea
Arpad”
Ca urmare a evoluțiilor total nesatisfăcătoare – din punctul de vedere al Moscovei – Hrusciov a ordonat punerea în aplicare a “Operațiunii Arpad”.
Cele 10 divizii staționate în România au trecut frontiera în Ungaria, în noaptea de 3 pe 4 noiembrie 1956. Ioan Popescu-Puțuri, ambasadorul român la Budapesta în acel moment, informa Bucureștiul: “Astăzi, duminică, 4 noiembrie, ora 5,00, a început asaltul sovietic de eliberare a Budapestei. De câteva ore, Imre Nagy, Geza Losonczy, Ferenc Donath, Ferenc Janosi, Gabor Tanczos, Szilard Ujhelyi, unii însoțiți de familii, se află în localul Ambasadei iugoslave din Budapesta de la care au cerut și primit aprobare de azil politic”.
Din însărcinarea lui Gh. Gh. Dej, în data de 22 noiembrie 1956, o delegație română, formată din Valter Roman, Nicolae Goldberger și Iosif Ardelean, a sosit la Budapesta pentru a avea convorbiri cu Nagy și ceilalți refugiați la Ambasada iugoslavă, pentru a-i convinge să vină în România care este dispusă să le ofere azil politic. Se urmărea de fapt scoaterea lor din localul ambasadei și predarea ulterioară sovieticilor.
În ziua următoare Nagy și cei cinci miniștri ai săi au sosit la București și au fost cazați într-o casă conspirativă a Securității din apropierea capitalei. După un timp foarte scurt, cei cinci miniștri au fost preluați de KGB și duși în URSS. Doi dintre ei au murit în timpul anchetelor brutale la care au fost supuși, iar ceilalți trei s-au întors în Ungaria în februarie 1958, odată cu Imre Nagy unde au fost judecați pentru “trădare de patrie” și executați.
“Luări de poziție”
la Târgu Mureș
Pe tot parcursul evenimentelor din Ungaria, oficiosul comunist “Steaua Roșie” din Târgu Mureș a relatat desfășurarea evenimentelor, bineînțeles în stilul caracteristic perioadei. Mai mult chiar, au fost inserate și așa-zise “luări de poziție” din partea oamenilor muncii din Târgu Mureș și din județ.
“La Târgu Mureș continuă mitingurile oamenilor muncii, în care sunt dezbătute evenimentele din Ungaria, înfierate acțiunile criminale care au fost puse la cale de reacțiunea imperialistăÂ…”, se relata într-un articol al unui reporter care avea pretenția că surprinde starea de spirit a oamenilor de la Întreprinderea “Textila- Mureș”.
“Noi medicii maghiari ai Institutului Medico-Farmaceutic din Târgu Mureș și consiliul științific, ne strângem rândurile în jurul CC al partidului nostru, în frunte cu tovarășul Gh. Gh. DejÂ…Suntem convinși că poporul muncitor maghiar va triumfa și că forțele întunecate ale contrarevoluției vor fi învinse definitiv. Cauza noastră – cauza socialismului – este de neînvins.” Urmau cele 42 de semnături pe o declarație comună ale unor cunoscute personalități din medicina mureșeană. Evident că nu poate fi vorba de luări de poziție sincere, ci regizate de partidul comunist și de Securitate. Orice abținere ar fi fost aspru sancționată.
Revoluția din Ungaria din octombrie 1956 a rămas, însă, în istoria contemporană ca un moment important de afirmare a ideii de libertate și de renaștere a speranțelor în democrație, într-un moment în care comunismul părea de necontestat. A rămas însă și gustul amar față de indiferența și neimplicarea Occidenwtului, într-un moment în care Ungaria solicitase în mod expres intervenția și protecția ONU.