Constituția europeană
Preconizată a intra în vigoare la sfărșitul anului 2006, ratificarea ei ar însemna consolidarea viitorului politic al Uniunii Europene, în timp ce respingerea ei – excluderea din Uniunea Europeană. Potrivit unui sondaj european publicat în luna ianuarie 2005, o treime din cetățenii europeni nu au auzit, însă, de Tratatul stabilind o Constituție a Europei, sau Constituția Europei.
De ce am avea nevoie de constituție europeană când fiecare din statele membre sau candidate are propria sa Constituție? Constituția europeană cuprinde un set de reguli care încearcă să definească mai clar cadrul instituțional al UE, partajarea competențelor între diferitele instituții comunitare și relația acestora cu cele naționale, drepturile fundamentale ale cetățenilor ei, mijloacele de aplicare a politicilor comunitare. Ea înlocuiește astfel tratatele pe baza cărora funcționează acum UE cu un singur text, mai clar, mai transparent, mai inteligibil pentru cetățeni, impus de necesitățile unei Europe extinsă la 27 de membri în 2007. Constituția europeană nu înlocuiește constituțiile naționale ci coexistă împreună cu acestea, însă în contextul transferului de suveranitate pe care integrarea europeană îl presupune, de la nivelul statului la cel comunitar, Constituția europeană cuprinde “regulile jocului”, aplicându-se direct pe întreg teritoriul Uniunii Europene. De aceea respingerea sa ar echivala în fapt cu respingerea Uniunii Europene. Informarea asupra prevederilor Constiuției Europene a devenit astfel una din prioritățile Președinției luxemburgheze a Consiliului European, dat fiind că potrivit unui sondaj european publicat în luna ianuarie 2005, o treime din cetățenii europeni nu au auzit, însă, de Constituția Europei. Un fapt îngrijorător dacă avem în vedere că procesul de ratificare se va desfășura în unele țări sub forma referendumului, unde lipsa de informare a populației sau influența unor lideri eurosceptici ar putea încurca “devenirea” politică europeană.
O constituție pentru cetățeni
Constituția europeană oferă cetățenilor garanția respectării valorilor comune împărtășite de societatea europeană: pluralism, non-discriminare, solidaritate, respect pentru drepturile omului, justiție echitabilă, cuprinzând în textul ei, pe lângă drepturile conferite de cetățenia europeană și Charta drepturilor fundamentale din Uniunea Europeană, căruia îi conferă astfel forță juridică obligatorie.
Cetățenia europeană nu înlocuiește cetățenia națională, ci o întregește conferind posesorului o serie de drepturi pe care le poate exercita la nivel comunitar: dreptul de a circula și a se stabili liber pe teritoriul oricărui stat membru, dreptul de a vota și de a candida la alegerile parlamentare europene și la cele municipale în țara de reședință, dreptul de a se adresa instituțiilor europene în oricare din limbile statelor membre și să primească răspuns în aceeași limbă, dreptul de a înainta petiții Parlamentului European, protecție diplomatică în țările terțe Uniunii Europene.
Charta drepturilor fundamentale, adoptată la Nisa în decembrie 2000, dobândește forță juridică obligatoire pentru instituțiile europene și statele membre prin introducerea ei, Constituția Europeană, în partea a doua a acesteia. Până la adoptarea acestui text, cetățenii europeni își apărau drepturile civile și politice încălcate de propriile state, în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu este o instituție a Uniunii Europene. Textul Chartei drepturilor fundamentale acoperă, pe lângă drepturile civile și politice, cuprinse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și alte domenii cum ar fi protecția mediului, drepturile sociale ale lucrătorilor sau integrarea persoanelor cu disabilități, ce pot face obiectul unei acțiuni în fața Curții de Justiție Europene. Rămâne însă de văzut dacă pe viitor cele două instrumente de protecție vor funcționa separat sau împreună, existând numeroase opinii în acest sens.
Dacă până la adoptarea Constituției, cetățenii europeni erau mai mult spectatori ai procesului legislativ european, textul acesteia, aduce un grad mai mare de transparență, permițându-le să-și exercite un drept de inițiativă legislativă. Astfel, cel puțin un milion de cetățeni dintr – un număr semnificativ de state, pot cere Comisiei să le susțină propunerea legislativă în fața Consiliului, ale cărui ședințe, atunci când acesta își exercită funcția legislativă, vor fi deschise publicului.
Rolul instituțiilor și luarea deciziilor
Constituția introduce ca regulă generală de luare a deciziilor, votul cu majoritate calificată, unanimitatea fiind excepția. Majoritatea calificată presupune, ca începând cu 2009, deciziile să fie luate cu votul a 55% din numărul statelor membre și care să reprezinte 65% din populația Uniunii. Astfel, 12 țări, în cazul UE – 25, sau un număr de state care reprezintă 35,01% din populația UE au posibilitatea de a respinge o decizie, acest sistem favorizând statele mici și mijlocii din UE. Unanimitatea se păstrează în domeniul fiscal, cooperarea juridică în materie penală, politica comercială externă în domeniul cultural și audiovizual. Există totuși posibilitatea oferită Consiliului European de a decide, prin consens, asupra extinderii majorității calificate și asupra altor domenii.
Constituția europeană ridică la rang de instituție Consiliul European, fomat din șefii de stat și de guvern, care va fi condus de un președinte ce va reprezenta Uniunea în relațiile externe. Referitor la Comisie, organul executiv al UE și principalul inițiator legislativ, Constituția prevede ca până în 2014, fiecare țară să aibă un comisar ceea ce va duce la o supra – reprezentare a statelor mici, iar din 2014 numărul comisarilor va fi de 2/3 din numărul statelor, adică 18 într-o Europă cu 27 de membri, instituindu-se un sistem de rotație pentru ca fiecare stat membru să aibă, în timp, un comisar. România ocupă locul 7 din 27 de țări cu o pondere a populației de 4.48%. Parlamentul european cunoaște o reală consolidare, 95% din legile europene fiind adoptate prin procedura co-deciziei, alături de Consiliul de Miniștri, cu majoritate calificată, care devine astfel procedura legislativă ordinară. În competența lui intră și numirea președintelui Comisiei Europene, fapt, ce va duce, în opinia specialiștilor la o politizare accentuată a alegerilor parlamentare. Numărul minim de europarlamentari pentru o țară este fixat la 6 iar cel maxin la 96, iar locurile parlamentarilor vor crește de la 732 la 750, în contextul lărgirii Uniunii la 27 de membri. Totuși, spre deosebire de parlamentele naționale, Parlamentul European nu are rol de inițiator de legi. Constituția conferă însă parlamentelor naționale dreptul de a reexamina o propunere a Comisiei dacă consideră că principiul subsidiarității nu a fost respectat, putând cu 1/3 din votul parlamentelor naționale să determite revizuirea acestei propuneri de către Comisie, ultimul control asupra unei legi rămânând tot o acțiune la Curtea Europeană de Justiție.
Una dintre contribuțiile esențiale ale Constituției o constituie clarificarea competențelor între instituțiile UE dar și între UE și statele membre. Textul constituțional consacră principiul conform căruia Uniunea Europeană își exercită competențele pe care statele membre i le-a atribuit prin Constituție, celelalte aparținând statelor care dețin astfel o competență de drept comun. Se distinge astfel între competențe exclusive ale UE, în domenii cum ar fi: politica comercială comună, Uniunea Vamală, politica monetară a statelor membre în zona euro; competențe comune sau partajate cu statele membre, în domenii cum ar fi securitatea internă și justiția și, în final, acțiuni de sprijin, coordonare sau completare, prin care UE poate susține anumite poitici ale statelor, cum ar fi schimburile inter-universitare sau învațământul în limbile UE.
Reprezentarea internațională a Uniunii Europene
Constituția Europeană întărește semnificativ cadrul instituțional în care se desfășoară politica externă și de securitate a Uniunii Europene, prin înființarea funcțiilor de președinte și ministru al afacerilor externe. Președinte al UE, având ca principale atribuții reprezentarea în plan extern a Uniunii Europene și animarea lucrărilor Consiliului European, este ales cu majoritatea calificată de către Consiliul European, pentru un mandat de doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată, înlăturându-se sistemul rotației semestriale a președinției Consiliului European, deținut pe rând de către fiecare stat membru. În ceea ce privește, funcția de ministru al Afacerilor Externe, rezultată prin fuziunea comisarului pentru relații externe din cadrul Comisiei Europene cu cea a înaltului reprezentant pentru Politica externă și de securitate comună (Mister PESC), aceasta era mai mult decât necesară, pentru a da coeziune policii externe a UE și, de ce nu, pentru a da un răspuns întrebării fostului secretar de stat american Kissinger “dacă lumea ia foc, eu pe cine sun în Europa?” Totuși, politica externă și de securitate comună, fiind un domeniu extrem de sensibil, rămâne apanajul statelor, toate deciziile cu privire la acest domeniu luându-se cu unanimitate, fiecare stat dispunând, de facto, de un drept de veto. În domeniul politicii de apărare comună trebuie menționată existența clauzei de solidaritate, care pemite, ca în cazul în care un stat european este atacat, celelalte state să răspundă în mod solidar. Pe de altă parte, statele membre pot uza și de cooperarea structurată care le permite constituirea unei capacități de apărare comună și luarea în comun a unor decizii între un grup de state care doresc să se asocieze în acest sens.
Ratificarea Constituției
Consolidarea proiectului politic european pe care îl aduce în prim plan Constituția europeană nu poate fi realizat decât prin ratificarea acesteia de către statele membre până la sfărșitul anului 2006, conform propriilor proceduri constituționale – referendum sau pe cale parlamentară. Informarea insuficientă a cetățenilor, influența unor lideri eurosceptici sau diversele lupte politice din parlamentele statelor membre, sunt obstacole peste care proiectul european al secolului XXI trebuie să le depășească. Vom vedea în 2006.
Florin CEUȘAN
