Concertul tinichelelor

Decizia de denominare, luată de BNR, nu face din România un caz singular și izolat. Å¢ările din Uniune, cu excepția Italiei, operează în prezent cu monedă „grea”.

Denominarea monedei naționale a fost aplicată în numeroase țări europene; cel mai recent exemplu este cel al Turciei, care a trecut la “lira grea”, la 1 ianuarie 2005. Turcii au avut de tăiat 6 zerouri, ajungând de la o paritate de aproximativ 1.8 milioane de lire la 1 euro la aproximativ 1.8 lire la 1 euro. Alte exemple recente sunt Polonia în 1995, Ucraina în 1996, Rusia în 1998, Bulgaria în 1999. Perioada de afișare duală a prețurilor, perioada de circulație paralelă a celor două monede (veche și nouă) și perioada prevăzută pentru preschimbarea monedei vechi, au fost diferite în cazul fiecărei din aceste țări:

Polonia: 2 ani pentru afișare duală a prețurilor, 2 ani pentru circulație paralelă și 14 ani ( până în 31 decembrie 2010) pentru preschimbarea monedei vechi; rata de schimb: 1 zlot = 0.23 euro (tăiat 4 zerouri)

Ucraina: 15 zile pentru fiecare categorie: 2-16 septembrie 1996 ; 1 hryvnia= 0.15 euro (tăiat 5 zerouri)

Rusia: 13 luni; 12 luni; 4 ani; 1 rubla=0.03 euro (tăiat 3 zerouri)

Bulgaria: 6 luni; 6 luni; nelimitat; 1 leva=0.51 euro (tăiat 3 zerouri)

Turcia: 12 luni; 12 luni; 10 ani (până în 31 decembrie 2015); 1 lira=0.53 euro (tăiat 6 zerouri)

Romania: 16 luni; 18 luni; 3 ani (până la 31 decembrie 2009); 1 leu=0.25 euro (tăiat 4 zerouri)

În general, în Europa, procesul de denominare a avut succes și trecerea la noua monedă a simplificat circulația banilor; au fost însă și cazuri în care denominarea s-a aplicat în momente când ciclul inflaționist nu se terminase și semnalul de stabilitate era fals, cu alte cuvinte nu erau îndeplinite condițiile macroeconomice necesare denominării. În cazul țărilor menționate mai sus, doar Rusia a avut această problemă, unde ulterior denominării a avut loc o criză financiară. Exemple mult mai grave au fost Argentina si Brazilia unde macrostabilizarea economică a eșuat repetat, efectuandu-se denominări succesive fără nici un succes. Este esențial să fie îndeplinite condițiile de stabilitate macroeconomică în momentul în care se efectuează denominarea, altfel ea va fi făcută fără sens pentru că inflația va crește vertiginos din nou.

De la leu la euro

În cazul în care sunt continuate procesele de creștere economică și de dezinflație a monedei naționale, care în țara noastră a început cu aproape zece ani mai târziu decât în Polonia, Ungaria și Cehia, aderarea deplină a României la zona euro se va petrece în zece ani.

Astfel, după intregrarea în UE, care va avea loc la 1 ianuarie 2007, Romania va trebui, până în 2010, să respecte anumite condiții, cea mai importantă fiind implementarea unei piețe de capital cu dobânzi foarte scăzute în care, conform Tratatului de la Maastricht, dobânda maximă să se situeze la 1,5 puncte procentuale peste nivelul european.

Ultimul pas în directia introducerii euro ca moneda unică pe piața românească va fi participarea obligatorie, în perioada 2010 – 2012, la Mecanismul Cursurilor de Schimb (Exchange Rate Mecanism – ERM) II, care reprezintă una din condițiile Tratatului de la Maastricht ce trebuie îndeplinită înainte de adoptarea monedei unice de către țările nou intrate în Uniunea Europeană.

Prin Mecanismul bilateral ERM II, introdus când s-a adoptat moneda unica europeană, fiecare monedă participantă are definită o paritate centrală comparativ cu euro, banda de fluctuație menținându-se aceeași (+ – 15 la sută). Participarea la ERM II este obligatorie cu cel puțin doi ani înainte de intrarea în zona euro.

Astfel, până în 2014, România are toate șansele să treacă la moneda unica europeană, mai ales că, potrivit guvernatorului BNR, țara noastră ar putea cunoaște o dezvoltare economică consistentă, comparabilă cu boom-ul economic al Poloniei în anii 90.

Ioan BUTIURCÄ‚

Denominarea monedei naționale este complet diferită de situația introducerii euro-ului în locul monedelor anterioare ale țărilor UE, care au acceptat moneda europeană, unde procesul în sine a fost diferit, iar paritatea era o fracție (ex: în cazul Olandei, 1 euro = 2,20371 guldeni; in cazul Germaniei 1 euro= 1,95583 mărci germane), ceea ce a permis multe “ajustări”. Cu toate acestea însă, practic vorbind, în ciuda afișării duale a prețurilor și în ciuda faptului că paritatea la denominare este întotdeauna întreagă, s-au înregistrat creșteri ușoare ale inflației în perioada imediat următoare denominării, în majoritatea țărilor europene care au aplicat “tăierea zero-urilor”. În majoritatea țărilor respective, acest efect a fost de scurta durată, iar efectul general, pe termen lung, a fost cel așteptat.