Ultimii dogari

Dogăritul pe vremuri era unul dintre cele mai bănoase și mai căutate meșteșuguri. Odată cu apariția sticlei și plasticului, această mesrie a cam început să dispară. Ziarul de Mureș a găsit la Reghin una dintre ultimele familii de dogari din județ.

Chiar dacă în această perioadă cu greu reușește să-și vîndă butoaiele și căzile din lemn, familia Truța continuă să muncească. Astăzi, meșteșugul lor de sute de ani își găsește mai degrabă admiratori printre cumpărătorii de obiecte artizanale. Deși nu-i o meserie de viitor, copiii familiei Truța au învațat dogăritul, pe principiul că “dacă știi o meserie, nu mori niciodată de foame !”. Vasile Truța s-a născut în 1942 în satul Căcuci și a deprins această meserie de la tatăl său, care, deși rămăsese fără o mână în urma celui de-al doilea război mondial, era singurul dogar de pe Valea Beicii Românești. ,,Am învățat meseria de la tata, la 14 ani, care a făcut șase ani de practică pentru a-și primi brevetul de dogar. Iubea atât de mult această meserie încât și la 76 de ani, după ce a suferit o intervenție medicală și medicii ne-au dat voie să-l externăm, că era pe moarte, mi-a zis: să îmi aduci barda acasă să mai fac un butoi că mă simt mai bine acum…și după zece minute mi-a murit în brațe” își amintește bătrânul Truța.

Tehnologia străbunilor

Nu-i chiar ușor să fii dogar. Mai întîi trebuie să-ți alegi cu atenție lemnul potrivit, de molid, cireș, dud sau fag, să-l usuci bine. Apoi trebuie să-l treci prin mai multe etape de modelare. După ce ai șlefuit lemnul, l-ai subțiat atât cât îți trebuie, așezi doagele una lângă alta, apoi le încorsetezi între fălcile unei prese manuale așa încât butoiul să nu piardă apă. “Pentru bărbânțe și butoiașe, care au formă de con, doagele trebuie încălzite, puse mai întîi pe un cerc de fier mai mic, după aceea pe unul mai mare, și tot așa, până ce-i dai forma pe care o vrei. Cercurile se strâng cu putere și apoi se bat nituri pentru fixare. Ușor de povestit, dar greu de făcut”, povestește amuzat bătrânul Truța. Cei care încă mai țin la calitatea produselor pe care le consumă, la gustul adevărat al vinului, brânzei sau al verzelor, și doresc să-și cumpere un butoi din lemn de stejar de 10 litri în care să țină țuica trebuie să plătească între 150 și 200 de lei. Un butoi de 50 de litri se vinde la 350 de lei, unul de 100 de litri la 550 de lei, cele de 200 de litri la 650 de lei iar cele de 500 de litri se negociază, undeva la 1.000-1.200 de lei. Piața de desfacere actuală a dogarilor este zona Mureșului și a Bistriței, dar în urmă cu câțiva ani butoaiele reghinenilor au ajuns până în Australia și Marea Britanie. Prin anul 2004, Truța a primit chiar o propunere din partea unui englez să construiască o fabrică de producere a butoaielor în serie la Reghin pentru piața de artizanat din Anglia. Până la urmă englezii au renunțat la idee, deoarece costurile transportului pe vapor erau prea mari.

Doagele nu au loc în viitor

Din 1983, atelierul familiei Truța se află la poalele Pădurii Rotunde de la periferia Reghinului. Zilnic, nea Vasile și feciorul său Ovidiu muncesc din greu pentru a păstra meșteșugul în viață. Cei doi confecționează un butoi la două zile. I-am găsit la muncă, în curtea casei, de la 7.00 dimineața. Erau deja la operațiunea numită trasul cu foc pentru un butoi de 150 de litri, căruia cu răbdare și precizie i-au dat în final forma perfectă. Cu șurubul de tras și cu ajutorul șabloanelor au strâns butoiul peste care mai târziu au tras cercurile de fier și l-au uns cu ulei de in. Ovidiu, feciorul lui nea Vasile, este a patra generație de dogari. Deși este instalator de meserie, el a practicat dogăritul în paralel, începând de la vârsta de 15 ani. Este însă necăjit că nu poate duce mai departe tradiția, deoarece fiica sa nu va practica cu siguranță dogăritul. „Noi facem la comandă orice tip de butoi și cadă pentru băi reumatice cu apă sărată. Facem butoaie începând de la 4 litri și până la cele 600 de litri la care oferim garanție cât o viață de om”, ne-a spus Ovidiu. El a fost cel care, din cauza accidentelor ușoare, a înlocuit rindeaua cu abrictul pentru a mai ușura munca. „Înainte aveam pălmile bătute ca și copita calului și puteam bate cuie la pariu cu palma într-o masă de brad” își amintește nea Vasile.

“Este important să ne cunoaștem trecutul, tradițiile, să ocrotim ceea ce este al nostru și să le transmitem mai departe toate acestea copiilor noștri și tinerilor. Dar nu celor care care cred că dogăria se învață pe calculator !” Vasile Truța

Robert MATEI